subdivizate. Fiecare dintre ele poate avea propriul teritoriu, propria subcultură, dreptul de a-şi exercita propria meserie, de a folosi propriul dialect şi de a încheia căsătorii în cadrul propriului grup.{282} În Bulgaria, în ajunul Primului Război Mondial, un cercetător a reuşit să consemneze 19 triburi, numai în partea de nord-est a ţării, folosindu-se de un amalgam de elemente ţinând de zonă, religie şi ocupaţie, de modul de viaţă nomad sau sedentar. Şapte dintre ele erau triburi de musulmani sedentari, patru de creştini sedentari, patru de musulmani nomazi şi patru de creştini nomazi.{283} Trei dintre ele (inclusiv rudarii, la acea vreme cel mai numeros trib de ţigani nomazi din nord-estul Bulgariei) nu vorbeau deloc limba romani, în vreme ce restul de 16 cuprindeau în mod egal vorbitori de dialecte valahe şi nevalahe, unele dintre cele nevalahe fiind considerate cele mai primitive din Balcani. De atunci, deosebirile dintre triburi au devenit treptat mai puţin semnificative, ca rezultat al dezvoltării continue a elementului naţional ţigănesc, îmbinat cu sedentarizarea forţată, asimilarea culturală şi refuzul guvernului de a-i recunoaşte pe ţigani drept un grup etnic legitim.{284}

Pentru a complica mai departe această clasificare, mai există şi alte grupuri periferice de nomazi, îndeosebi în Europa Occidentală, care datorită stilului de viaţă se aseamănă foarte mult cu ţiganii, având şi multe elemente culturale în comun cu aceştia: se deplasează cu familia, din generaţie în generaţie, au ocupaţii asemănătoare, un mod de viaţă similar, aceeaşi atitudine faţă de societate, aceleaşi preferinţe pentru căsătoria la o vârstă fragedă. În măsura în care grupurile acestea îşi au propriile graiuri, ele diferă de limba romani, în ciuda faptului ca sunt adesea influenţate de aceasta, în acelaşi timp şi sistemele de tabuuri diferă între ele.

În Insulele Britanice, nomazii din Irlanda cărora, de regulă, li se spune „spoitori”, dar care preferă acum termenul de „călători” reprezintă un atare grup care exista deja înainte de venirea ţiganilor.{285} La început aceştia se deplasau în zonele rurale, exercitând tot felul de meserii şi servicii, îndeosebi producerea vaselor din cositor, geambăşia şi comerţul ambulant, locuind în corturi şi în căruţe cu coviltir. După cel de-al Doilea Război Mondial majoritatea meşteşugurilor şi ocupaţiilor lor tradiţionale cad în desuetudine, Nemaifiind în stare să-şi câştige existenţa la ţară, un număr mare dintre „călători” vor migra spre zonele urbane, Dublin îndeosebi, unde bărbaţii vor umbla după pomeni sau vor căuta prin gunoi după fier vechi şi lucruri uzate, iar femeile vor merge la cerşit. Mai mult de jumătate dintre aceştia trăiesc azi în Irlanda în rulote sau case prefabricate, în campinguri special amenajate sau în locuinţe sociale. La sfârşitul anilor ’50 mulţi dintre ei vor trece în Anglia, stabilindu-se îndeosebi în regiunea din centrul ţării (Midlands), unde vor începe să-i concureze pe ţiganii englezi chiar în meseriile tradiţionale ale acestora. (Acest val nu a fost în niciun caz primul de acest fel; în anii 1840 foametea mai generase unul asemănător.) Termenii gammon şi cant, care s-au dezvoltat din mai vechiul shelta, provin de la un idiom secret de origine celtă, incluzând rostirea pe dos a silabelor din irlandeza arhaică (ast fel însuşi termenul gammon derivă din ogam, vechiul alfabet gaelic); în structură însă, această limbă este mai apropiată de engleză decât de irlandeză. Şi în Scoţia, spoitorii sunt cunoscuţi cu mult înainte de venirea ţiganilor, şi această primă populaţie, în relaţiile cu nou-veniţii, va reuşi nu doar simpla păstrare a propriei fiinţe. Foarte puţine lucruri se cunosc despre relaţiile dintre aceste două populaţii în trecut, dar au existat cu siguranţa numeroase contacte între ele, inclusiv căsătorii, care au condus la creşterea numărului de ţigani. Mulţi dintre nomazii din Scoţia au adoptat, bineînţeles, unele tabuuri ale ţiganilor (de exemplu cu privire la spălarea hainelor şi a veselei în acelaşi lighean), în vreme ce o serie de cuvinte în romani sunt destul de răspândite în limba lor, cant, în acelaşi timp cu o serie de termeni din dialectul gaelic şi cel scoţian, dar şi din vechiul argou (cel al lumii interlope, pentru prima dată consemnat în secolul al XVI-lea).{286}

Modul în care grupuri similare de nomazi afacerişti au luat fiinţă pe continent rămâne o chestiune deschisă dezbaterii: teoriile par să oscileze între factorii de ordin social şi cei economici, pe de-o parte, şi adaosul reprezentat de elementul ţigănesc, pe de altă parte. Uneori, al doilea tip de argumente se bazează parţial pe o serie de opinii răspândite în zilele de glorie ale determinismului biologic ce leagă nomadismul ţiganilor (şi alte trăsături ale acestora) de instinct şi atavism. Atari puncte de vedere nu par să fi câştigat prea mulţi adepţi în zilele noastre. În măsura în care ţiganii şi alte grupări de nomazi continuă să migreze, explicaţia adecvată pentru aceasta se poate regăsi în faptul că nomadismul comercial practicat de aceştia este în esenţă un fenomen economic, ce răspunde cu intermitenţă unor cerinţe cel mai bine îndeplinite de persoane fără un domiciliu stabil, şi în cele din urmă adaptarea la nomadism s-a făcut tocmai datorită culturii ţiganilor.

Zadarnic cercetăm aceste grupări pentru o categorisire exactă, dacă ţelul urmărit este doar ordonarea lor după criteriul „autenticităţii”. Din punct de vedere geografic, cei mai răspândiţi sunt jenische.{287} Această denumire este pentru prima oară menţionată, ce-i drept nu foarte des, în 1714, cu referire la un jargon vienez; 70 de ani mai târziu termenul este aplicat jargonului folosit de către hoţii din Germania, rotwelsch. Conform unei teorii populare, termenul este asociat cu rădăcina dzan „a şti” (din limba romani), dându-i sensul de „deştept” – limbaj deştept sau om deştept. În Germania, jenische se vor stabili îndeosebi în Renania şi în regiunile învecinate, vocabularul lor secret fiind un amestec de romani, idiş, rotwelsch şi germană dialectală, proporţia variind în funcţie de localitate. Aceştia se îndeletniceau cu confecţionatul coşurilor şi sitelor, comerţul ambulant, tocilărie şi producerea vaselor din cositor. Yeniches stabiliţi în Franţa şi în Belgia au