lăsă să cadă în apă, acum îşi simţea trupul cald, îşi muie şi îşi săpuni părul, era un bărbat de spumă, alb în mijlocul unei imense orbiri albe unde nimeni nu 1-ar putea găsi, dacă aşa credea, s-a înşelat, în clipa aceea simţi nişte mâini care îi atingeau spatele, îi adunau spuma de pe braţe, de pe piept, şi apoi o întindeau pe spate, încet, ca şi cum, neputând vedea, ar fi trebuit să fie mai atente la ce fac. A vrut să întrebe, Cine eşti, dar limba i s-a poticnit, n-a fost în stare, acum trupul i se înfiora, dar nu de frig, mâinile continuau să-1 spele cu mişcări uşoare, femeia nu spuse Sunt a medicului, sunt a primului orb, sunt fata cu ochelari negri, mâinile şi-au terminat treaba, s-au retras, s-a auzit zgomotul uŞor al uşii băii închizându-se, bătrânul cu legătură neagră a rămas singur, îngenuncheat în cadă, ca şi cum ar fi implorat niscaiva mizericordie, tremurând, tremurând, Cine o fi fost, se întreba, raţiunea îi spunea că nu putea fi decât soţia medicului, ea e cea care vede, ea e cea care ne-a protejat, ne-a îngrijit şi ne-a hrănit, n-ar fi de mirare să fi avut şi această discretă atenţie, aşa îi spunea raţiunea, însă el nu credea în raţiune. Continua să tremure, nu ştia dacă din pricina emoţiei sau a frigului. Căută legătura pe fundul băii, o frecă puternic, o stoarse, şi-o puse în jurul capului, cu ea se simţea mai puţin gol. Când intră în sufragerie, uscat, parfumat, soţia medicului spuse, Avem un bărbat curat şi bărbierit, iar apoi, cu tonul cuiva care tocmai şi-a amintit că ar fi trebuit să facă ceva, dar uitase, Nu te-ai putut spăla pe spate, ce păcat. Bătrânul cu legătură neagră n-a răspuns, dar s-a gândit că a avut dreptate să nu creadă în raţiune.

  Puţinul care mai era de mâncare i 1-au dat băieţelului strabic, ceilalţi vor trebui să aştepte aprovizionarea, în cămară erau nişte dulceţuri, fructe uscate, zahăr, câţiva biscuiţi, câteva fursecuri uscate, dar la aceste rezerve, şi la altele pe care le vor aduna vor recurge doar în caz de nevoie extremă, căci mâncarea de zi cu zi trebuie câştigată zi de zi, dacă din ghinion expediţia se va întoarce cu mâinile goale, atunci da, doi biscuiţi fiecare, cu o linguriţă de dulceaţă, Avem de căpşuni şi de piersici, pe care le preferaţi, trei jumătăţi de nucă, un pahar de apă, luxul atât cât va dura. Soţia primului orb spuse că şi ea ar vrea să meargă după mâncare, trei nu erau prea mulţi, chiar fiind orbi, doi dintre ei ajutau la cărat, pe lângă asta, dacă era posibil, având în vedere că nu era mare distanţa, ar dori să meargă să-şi vadă casa, dacă a fost ocupată, dacă era lume cunoscută, de exemplu, vecini din clădire, cărora li s-a mărit familia cu câteva rude venite din provincie, sperând să se salveze de epidemia de orbire care le atacase satul, se ştie că la oraş întotdeauna sunt alte posibilităţi. Au ieşit aşadar toţi trei, înfofoliţi în ce mai rămăsese în casă din hainele de îmbrăcat, celelalte, care au fost spălate, vor trebui să aştepte vremea bună. Cerul era tot înnorat, dar nu ameninţa să plouă. Dus de apă, mai ales pe străzile mai înclinate, gunoiul se adunase în grămăjoare, curăţindu-se mari porţiuni de pavaj. Ce bine ar fi să plouă în continuare, soarele, în situaţia asta, n-ar face decât rău, spuse soţia medicului, avem destulă putreziciune şi duhoare, Le simţim mai intens pentru că suntem curaţi, spuse soţia primului orb, soţul ei se arătă de acord, deşi avea impresia că răcise din pricina băii cu apă rece. Erau sumedenie de orbi pe străzi, profitau de ocazie ca să caute alimente şi să-şi satisfacă unde se nimerea necesităţile excre-torii la care puţina hrană şi apă încă îi obligau. Câinii adulmecau pretutindeni, scormoneau prin gunoaie, câte unul ducea în gură un şobolan înecat, caz foarte rar, care-şi putea avea explicaţia în abundenţa extraordinară a ultimelor ploi, 1-a prins inundaţia într-un loc nepotrivit, nu i-a servit la nimic faptul că ştia să înoate. Câinele lacrimilor nu se amestecă împreună cu vechii tovarăşi de haită şi de vânătoare, alegerea lui e făcută, însă nu e el animalul care să aştepte să fie hrănit, mestecă deja cine ştie ce, munţii de gunoaie conţin comori inimaginabile, totul e să cauţi, să răscoleşti şi să găseşti. Vor trebui să caute şi să răscolească în memorie, când se va ivi ocazia, şi primul orb şi soţia lui, acum că au învăţat cele patru colţuri, nu ale casei unde locuiesc, care are mult mai multe, ci ale străzii pe care stau, cele patru colţuri care vor deveni pentru ei punctele cardinale, pe orbi nu-i interesează să ştie unde e răsăritul şi apusul, nordul sau sudul, ei vor să le spună mâinile şovăitoare dacă sunt pe calea cea bună, odinioară, când erau încă puţini, obişnuiau să folosească bastoane albe, sunetul loviturilor continue în pământ şi în pereţi era ca un soi de cifru prin care identifica şi recunoştea ruta, dar, în zilele noastre, fiind orbi cu toţii, un astfel de baston, în bocănitul general, ar fi complet inutil, ca să nu mai spunem că, scufundat în albul său, orbul ar ajunge să se îndoiască dacă poartă sau nu ceva în mână. Câinii au, se ştie, dincolo de ceea ce numim instinct, şi alte mijloace de orientare, e adevărat că, fiind miopi, nu se încred prea mult în văz, totuşi, cum nasul le stă mult înaintea ochilor, ajung mereu unde vor, în cazul de faţă, pentru orice eventualitate, câinele lacrimilor şi-a ridicat piciorul în cele patru vmturi, mirosul se va însărcina să-1 ducă acasă dacă, într-o zi, se va pierde. In timp ce mergeau pe stradă, soţia medicului se uita într-o parte şi în alta, căutând vreun negoţ de alimente, de unde şi-ar fi putut aproviziona cămara pustiită. Jaful nu fusese complet numai pentru că în băcăniile de tip vechi încă se mai poate găsi fasole