sau ceva năut în butoaie, sunt leguminoase care cer mult timp pentru fiert, dar apa, dar combustibilul, de aceea nu se bucură de nici un credit. Pe soţia medicului n-o entuziasma în mod deosebit mania predicativă a proverbelor, oricum din aceste învăţăminte străvechi trebuie să-i fi rămas în memorie, dovada este c-a umplut două pungi de plastic cu năut şi fasole, Pune bine ce nu-ţi foloseşte, vei găsi ce-ţi trebuie, îi spusese o bunică, în fond, apa în care le va pune la muiat va fi bună şi la gătit, iar ce rămâne din fiertură nu mai e apă, ci supă. Nu numai în natură câteodată nu se pierde totul şi ceva se foloseşte.

  De ce cărau ei sacii de fasole şi de năut, plus ceea ce reuşeau să adune, când mai aveau încă atât de mers până să ajungă pe strada unde locuiau primul orb şi soţia lui, este o întrebare pe care n-ar pune-o decât cineva care n-a ştiut niciodată ce sunt lipsurile. Pentru casă, e bună şi o piatră, a spus aceeaşi bunică a soţiei medicului, doar a uitat să adauge, Chiar dacă trebuie să faci ocolul lumii, asta făceau acum, mergeau spre casă pe drumul cel mai lung. Unde suntem, a întrebat primul orb, soţia medicului i-a explicat, de aia avea ochi, iar el, Aici am orbit, la colţul unde e semaforul, Chiar acolo suntem, Serios, Exact acolo. Nu vreau să-mi amintesc ce-am păţit, eram închis în maşină şi nu mai puteam să văd, lumea ţipa afară, eu eram disperat şi ţipam că am orbit, până când a venit omul ăla şi m-a dus acasă, Bietul de el, spuse soţia primului orb, n-o să mai fure niciodată maşini, Ne este atât de greu să acceptăm ideea că vom muri, spuse soţia medicului, încât mereu încercăm să găsim scuze pentru morţi, de parcă am cere anticipat să fim iertaţi când ne va veni rândul, Totul mi se pare şi acum un vis, spuse soţia primului orb, ca şi cum aş visa că sunt oarbă, Când stăteam în casă, aşteptându-te, şi eu am avut impresia asta, spuse bărbatul. Părăsiseră piaţa unde se întâm-plaseră aceste lucruri, acum urcau pe nişte străzi înguste, labirintice, soţia medicului nu cunoaşte prea bine locurile, dar primul orb nu se pierde, le îndrumă, ea anunţă numele străzilor, iar el spune, Cotim la stânga, cotim la dreapta, în sfârşit, Asta e strada noastră, clădirea e pe partea stingă, aproximativ la mijloc, Ce număr are, întrebă soţia medicului, el nu-şi aducea aminte, Asta-i bună, n-am uitat, dar parcă mi-a pierit din minte, rosti, e de rău augur, dacă nu mai ştim nici măcar unde locuim, visul luând locul memoriei, unde vom ajunge. Dar de data asta nu e aşa de grav, din fericire, soţia primului orb a avut ideea să vină în această excursie, iat-o rostind numărul clădirii, au evitat să recurgă la ceea ce primul orb se lăuda că poate să facă, să recunoască uşa prin magia atingerii, ca şi cum ar ţine o baghetă magică pe post de baston, o atingere, metal, altă atingere, lemn, cu încă trei sau patru va ajunge la desenul complet, nu am nici o îndoială, asta e. Au intrat, soţia medicului în frunte, Care e etajul, întrebă, Al treilea, răspunse primul orb, n-avea memoria chiar atât de slăbită cât păruse, uiţi unele lucruri, aşa e viaţa, de altele îţi aduci aminte, de pildă, îşi aminteşte cum a intrat pe această uşă după ce a orbit, La ce etaj locuiţi, a întrebat omul care nu furase încă automobilul, La trei, a răspuns, deosebirea este că acum nu mai suie cu liftul, calcă pe treptele nevăzute ale unei scări care e, în acelaşi timp, întunecată şi luminoasă, cât de mult simte lipsa electricităţii cel care nu este orb, sau a luminii soarelui, sau a unui ciot de luminare, dar ochii soţiei medicului au avut destul timp să se adapteze penumbrei, cei care urcă s-au ciocnit la jumătatea drumului de două femei care coborau, nişte oarbe de la etajele superioare, poate de la trei, nimeni n-a pus întrebări, vecinii nu mai sunt cei dinainte. Uşa era închisă. Cum facem, întrebă soţia medicului, Eu vorbesc, spuse primul orb. Au bătut o dată, de două ori, de trei ori, Nu e nimeni, spuse cineva exact în momentul când se deschidea uşa, întârzierea n-avea de ce să mire, un orb care stă în fundul casei nu poate veni în fugă să răspundă celui care a bătut, Cine e, ce doriţi, întrebă bărbatul care se ivi, avea un aer serios, educat, trebuie să fie o persoană de înţeles. Primul orb spuse, Locuiam în această casă, Ah, a fost răspunsul celuilalt, apoi întrebă, Mai e cineva cu dumneavoastră, Soţia mea şi o prietenă, De unde pot şti că e casa dumneavoastră, E simplu, spuse soţia primului orb, vă pot spune tot ce e înăuntru. Celălalt rămase tăcut câteva secunde, apoi rosti, Intraţi. Soţia medicului rămase în urmă, aici nimeni n-avea nevoie de un ghid. Orbul spuse, Sunt singur, ai mei au plecat după mâncare, ar trebui probabil să spun ale mele, dar nu cred că e potrivit, făcu o pauză şi adăugă, Deşi cred că aveam obligaţia s-o ştiu, Ce vreţi să spuneţi, întrebă soţia medicului, Ale mele de care vorbeam sunt soţia mea şi fiicele mele, Şi de ce ar trebui să ştiţi de ce e potrivit sau nu să folosiţi posesivul la feminin, Sunt scriitor, se presupune că ştiu asemenea lucruri. Primul orb se simţi măgulit, închipuiţi-vă, un scriitor instalat la mine acasă, atunci îl apucă îndoiala, oare îi permite buna-crestere să-1 întrebe pe celălalt cum se numeşte, probabil chiar îl cunoaşte după nume, era posibil chiar să-1 fi citit, ezita încă între curiozitate şi discreţie, când nevasta puse întrebarea directă, Cum vă cheamă, Orbii n-au nevoie de nume, eu sunt vocea pe care o am, restul n-are importanţă, Dar aţi scris cărţi, iar cărţile vă poartă numele, spuse soţia medicului, Acum nu le poate citi nimeni, ca şi cum n-ar exista. Primul orb