– Tu nu vrei să pui mâna pe o armă pentru că ești un laș nenorocit.

Mai luă o gură, se uită să vadă cum îl loveau cuvintele ei în piept.

– Cere-ți scuze, Nancy, spuse el, ridicându-se în picioare, cu fața albă.

Ea se uită la el și își dădu seama că nu vrea să-și ceară scuze.

– Mie să-mi zici „colonel“.

Denden așteptă și, când vorbi din nou, avea un ton glacial.

– Un mesaj de la Londra, colonele. Va trebui să ridicați un transport de bazooka și un om care să învețe Maquisul cum să le folosească. Mâine-noapte. Courçais. Locul de întâlnire Café des Amis. Persoana de contact este blondă, nume de cod René. Întrebați-l cât e ora. O să vă spună că și-a vândut ceasul pentru brandy.

Ea îl studie. O ura în momentul ăsta, îi era clar. Nu o deranja.

– Liber.

El o salută și o lăsă cu sticla.

*

Nu dormea ca lumea și când reușea totuși să ațipească, îl visa pe Böhm cu fața lui pătrată. Tot licărea printre amintiri cu explozii și flăcări. Apoi, când zâmbetul lui devenea mai blând, mai cald, o cuprinseră flăcările și se trezi auzind-o pe mama ei cum îi șoptește la ureche. Se dezmetici de-a binelea și își dădu seama că stă pe marginea unui câmp lângă Saint-Marc. La naiba, ațipise în mijlocul unui transport de provizii. Canistrele cădeau deja, cerul era plin de ele. Se ridică în picioare și Tardivat se întoarse să se uite la ea.

– Mon colonel, spuse el blând. Odihnește-te, se ocupă oamenii de astea. Știu ce e de făcut.

Ea scutură din cap.

– E treaba mea, Tardi.

– E treaba și responsabilitatea fiecăruia dintre noi.

Nancy nu mai auzi ultima parte; mergea deja cu pași mari de-a lungul câmpului.

Una dintre canistre avea o cruce neagră desenată pe o parte. Un pachet pentru ea. Probabil că Buckmaster îi spusese lui Denden că sosea, de aceea fusese atât de vesel în legătură cu transportul din acea noapte. Își aminti de primul pachet pe care îl primise și care avea o cremă de față de la Vera. Chiar se simțise de parcă venise Crăciunul. Dar acum nu aștepta cadouri de la tăticul Buckmaster. De-ndată ce pachetul fusese pus în spatele camionului, se urcă după el și desfăcu încuietoarea ignorând mormăitul morocănos al oamenilor că „nu așa e procedura“. Crucea marca nu doar faptul că acea canistră conține pachetul pentru Nancy, dar și poziția lui, așa că dură câteva minute să-l scoată dintre toate pachetele de explozibil. Sări iar din camion și se sprijini de cabină în timp ce despacheta coletul. Încă niște cremă de față și o sticlă de apă de colonie. Apa de colonie era un antiseptic destul de bun, așa că o păstră. Crema o va da primei femei cu care se va întâlni. Mai era și o scrisoare.

„Ne pare rău să raportăm că nu am primit vești despre prietenul nostru din Marsilia“, scria. Dactilografiat. Parcă o și vedea pe Vera la biroul din Baker Street cum tastează în timp ce ofițerii forfoteau înainte și-napoi în uniformele lor frumoase și curate, discutând despre agenții pierduți în Franța: cine murise, cine obosise, cine nimerise în lagăr, în beci. Apoi un bilet cu scrisul ferm al lui Buckmaster. Curaj, draga mea. Se apropie sfârșitul.

Să-l ia dracu’. Cel mai mult se apropiase de războiul ăsta uitându-se cum agenții săreau peste obstacole în timpul antrenamentelor. Încercaseră măcar să afle ceva despre Henri? Evident că nu. Doar se prefăceau pentru ca ea să nu-și piardă răbdarea. Ca să-i stea căpșorul ei drăgălaș la treabă până când vreun nazist sadic o să-i facă mutra praf sau o s-o spânzure de vreun hambar. Dar Böhm știa. Böhm știa unde e Henri.

Capitolul 46

Băiatul ieși în mijlocul drumului. Nancy trebui să frâneze și să tragă tare de volan ca să nu-l omoare pe idiot. Când fugi spre geam, Mateo își strânse degetul în jurul trăgaciului, dar băiatul vorbea prea repede ca să observe.

– Madame Nancy!

Îl recunoscu acum. Îl văzuse uitându-se la ea pe furiș din pragul unei camere într-una dintre casele din zonă. Tatăl lui fusese unul dintre cei uciși în atacul asupra șinei de tren condus de Fournier dinainte de Ziua Z. Își aminti discursul pe care i-l spusese tinerei văduve, unul dintre cele zece pe care le ținuse în aceea săptămână, spunându-le familiilor că bărbații pe care îi iubeau muriseră pentru Franța.

– Liniștește-te, Mateo, șopti ea. Ce e, fiule?

– Miliția e în Courçais. Au închis totul, spuse băiatul. Era palid în lumina apusului. Ar trebui să vă țineți departe.

Miliția. Nancy îi ura chiar mai mult decât pe naziști. Fasciști francezi care primiseră arme și uniforme de la Vichy și de la stăpânii lor nemți