– Tu și mama ta sunteți bine? Aveți nevoie de ceva?

Băiatul dădu din cap.

– Tata ar fi vrut să vă avertizez.

Nancy reuși să-i zâmbească; știa că e fals, simulacrul zâmbetului pe care i l-ar fi oferit unui băiat ca el în urmă cu un an, când nu avea sânge în ochi, dar era destul de apropiat de un zâmbet real.

– Ar fi fost mândru de tine, îi spuse Nancy. Mulțumesc pentru avertisment.

– Tot vă duceți, madame?

Se uită în sus și-n jos pe drum.

– Da, puștiule. Avem oameni de văzut.

Porni motorul și-l lăsă pe băiat pe marginea drumului.

Mateo își drese glasul.

– Dar, Nancy... putem organiza altă întâlnire.

Ea apăsă pedala de accelerație și își simți inima cum bate, calm și încet.

– Am nevoie să beau ceva, Mateo.

Piața era pustie. Cafeneaua principală avea obloanele trase, dar locul în care li se spusese să se întâlnească cu René era pe o străduță lăturalnică îngustă și luminile erau aprinse înăuntru. Nu era aproape nimeni, doar un bătrân care trecea strada, cu umerii aplecați de frig și care se uita cu coada ochiului la ei în timp ce lumina care se strecura printre obloanele trase ale cafenelei le lumina fețele. Doar patru oameni. Toți din Miliție. Plus patronul și o fată la bar. Se pare că persoana lor de contact nu venise încă.

Nancy se așeză la o masă în mijlocul încăperii. Fata, înaltă și slabă, mult prea tânără ca să lucreze în locul ăsta, se apropie de ei. Ochii îi fugeau în toate părțile.

– Coniac, draga mea, spuse Nancy. Adu o sticlă.

– La naiba, spuse Mateo când fata plecă fără să scoată un cuvânt să le aducă sticla.

– Ce?

– Uită-te deasupra barului.

Nancy aruncă o privire. Afișul cu poza ei era prins de o grindă.

Mateo se aplecă spre ea.

– Hai să mergem, Nancy. Cât mai putem.

Fata se întoarse și le turnă primul rând.

– Îmi pare rău, Mateo, spuse Nancy, dar chiar vreau să beau.

Dădu paharul peste cap și fata îi mai turnă unul.

– Cum te cheamă, draga mea?

– Anne, răspunse ea șoptit. Avea părul murdar, dar pieptănat cu grijă în spatele urechilor, iar manșetele erau curate.

Nancy zâmbi.

– Ca Anne de la Green Gables! E cartea mea preferată. Ai citit-o?

Mateo se uită în stânga și în dreapta. Ceilalți clienți se uitau la ei acum. Fata scutură din cap.

– Ce nepoliticoasă sunt! Nancy îi făcu un semn lui Mateo și-i arătă arma pe care o avea deja în mână pe sub masă. Ar trebui să mă prezint și eu. Eu sunt Nancy Wake. Ăla e afișul meu deasupra barului.

Fata se întoarse, clipi și se întoarse din nou la Nancy.

– Recompensa e foarte mare pentru capturarea dumneavoastră, madame.

Nancy dădu din cap de parcă era prima dată când se gândea la această chestiune.

– Da. Știi de ce oferă Gestapoul sume așa frumoase pentru oameni ca mine, Anne? Nu ca să-i motiveze pe nemți – nu. Ei m-ar împușca sau captura pe gratis. E pentru francezi. Pentru francezii lași. E pentru bărbații și femeile care preferă să lingă rahat de pe bocancii naziștilor în loc să lupte. Pentru francezii care spun că-și iubesc țara și pretind că oamenii pe care îi trădează sunt doar niște criminali, evrei și comuniști. O șmecherie bună! Recompensele astea ne fac suspicioși față de prieteni și vecini. Soțul meu a fost vândut de unul dintre angajații cei mai ticăloși. Dar uite care e chestia: colaboratorii nu o să apuce să cheltuiască recompensa. Nu, o să-i găsim – fiecare politician de la Vichy, fiecare derbedeu al miliției – și o să-i spânzurăm de gâturile alea de trădători.

Unul dintre clienți se ridică, întinzând mâna după armă. Nancy se întoarse roată și trase de două ori de la șold exact așa cum o învățaseră. Omul căzu pe spate și răsturnă masa și toate paharele. Anne nu țipă, doar fugi în spatele barului.

Nancy împușcă al doilea milițian în timp ce acesta încă se mai chinuia să-și scoată arma din toc.

Al treilea sări la ea cu un cuțit. Doar lașii și derbedeii deveniseră milițieni, iar lașii nu erau buni de nimic într-o luptă cu cuțite. Nancy se folosi de avântul lui ca să-l trântească de podea, îi smulse cuțitul din mână și i-l înfipse în gât cu o