singură mișcare. Ca un dans, iar ea fusese o dansatoare atât de bună. O, nopțile acelea în care dansa cu Henri sub cerul înstelat! Omul de sub ea se îneca, împroșcând jeturi subțiri de sânge, pe care Nancy le simțea pe față ca pe o ploaie de vară. Apoi rămase nemișcat.

Un, doi, trei. Mateo îl omorî pe ultimul dintre ei în timp ce fugea spre ușă. Căzu cu brațele întinse în fața ei. De la om la carne în doar trei secunde. Asta te învăța războiul. Suntem doar carne. Nancy întinse mâna după pahar și termină de băut. Bine lucrat.

Număra bancnote ca să plătească pentru băutură și încă ceva în plus pentru deranj, când ușa se deschise cu un zdrăngănit și un bărbat înalt și slăbănog într-o jachetă neagră intră în încăpere. Văzu cadavrele de pe podea, paharele sparte, pe Mateo cu pistolul scos și pe Nancy care plătea nota, cu mâinile înroșite de sânge și râse tare din tot sufletul.

– Hei, asta e mai bine decât căcaturile alea de parole! Eu sunt René. Dacă v-a ajuns distracția, vreți să veniți cu mine să luați lucrurile?

Nancy și Mateo îl urmară afară în întuneric.

Heller mulțumi în telefon, apoi se duse drept pe hol și bătu la ușa biroului lui Böhm. Intră fără să aștepte răspuns. Böhm lucra în lumina circulară a lămpii, verificând meticulos vraful de rapoarte de activitate de pe birou – furturi, ambuscade, pamflete antigermane, caricaturi grosolane ale Führerului pictate pe ziduri.

– Madame Fiocca a fost reperată în Courçais, spuse Heller, de-ndată ce Böhm ridică privirea.

– Când? întrebă Böhm.

– Acum. A fost văzută intrând într-o cafenea cu un bărbat acum mai puțin de zece minute.

Böhm se ridică în picioare, iar Heller se uită confuz la el cum își ia paltonul.

– Adu mașina în față, Heller. Vreau o echipă de oameni să vină după noi și trimite trei echipe de la cazarmă. Vreau puncte de control la fiecare kilometru pe fiecare drum care pornește din sat într-o oră, te rog.

– Mergem, domnule? Acum?

Văzu fața lui Böhm cum se schimbă și umbra rapidă a unei străfulgerări de frustrare, dar vorbi pe un ton controlat.

– Courçais e la doar douăzeci de minute distanță cu o mașină rapidă. E clar că doamna Fiocca are ceva treabă acolo. Mergem acum. S-a pierdut prea mult timp în războiul ăsta din cauza oamenilor cărora le era prea frică să acționeze independent și decisiv. Heller, nu vreau să mă număr printre ei.

Capitolul 47

Mateo era supărat pe ea. Nancy simțea asta venind în valuri dinspre el în timp ce stăteau în cabina camionetei. Nu fusese de acord cu ce se întâmplase în cafenea și acum îi arunca priviri morocănoase și dezaprobatoare ca o mătușă care te prinsese că nu stai dreaptă la masă. Care era problema lui? Și el ura miliția, iar acum erau cu patru mai puțini pe lume și muriseră ușor, nu fuseseră spânzurați în fața familiilor lor sau torturați până își pierduseră mințile într-o celulă a Gestapoului.

Era atât de preocupată să fie furioasă pe el că nici nu observă traseul pe care îi ducea René cu camioneta lui înceată spre vestul orașului, printre dumbrăvile de fagi și castani. Drumul se termină în fața unui hambar cu două etaje.

Ieșiră în liniște din camionetă și îl urmară pe René în hambar. Aerul era răcoros și uscat și mirosea a pielărie și fân proaspăt. René atârnă lampa de un cui bătut într-una dintre bârnele dintre staule și își frecă mâinile. Îl priviră cum dă fânul la o parte cu piciorul și deschide o trapă, sporovăind în timp ce făcea asta. Nu era bodogănitul mieros al unui om agitat, ci un murmurat grav și fericit. Poate că lui Mateo nu-i plăcuse scena din bar, dar René părea foarte amuzat de ea.

– Southgate a organizat să fie trimise în februarie, dar mi-a spus să le țin ascunse până în Ziua Z. Când am auzit despre aterizări, mă mâncau palmele să vă spun, dar nu tu Southgate, nu tu ordine. Săracul René! Toate jucărioarele astea frumoase și nu avea cine să se joace cu ele.

– Gestapoul l-a prins pe Southgate în Clermont în martie.

René făcu o pauză.

– Ce păcat. Era simpatic. Apoi râse în barbă. Deși nu avea flerul dumneavoastră, colonele Wake.

Luă lampa și o coborî cât să vadă înăuntrul spațiului săpat sub hambar. Erau câteva zeci de tuburi învelite în pânză de sac. Nancy nu mai văzuse o bazooka de la antrenamentele din noroiul din Hampshire, dar le recunoscu mărimea periculoasă, cum dormeau ele acolo sub cai.

– Câtă muniție avem?

– Destulă încât să căsăpiți un batalion. Îi surprinse privirea și dădu din umeri. Cincizeci de fiecare.

– Hai odată, spuse Mateo aspru și începură să le scoată rând pe rând din ascunzătoare și să le așeze cu grijă lângă ușă.

Heller alesese cel mai bun șofer și reușiră să parcurgă cei 32 de