rezerve umane incomensurabile. Stăpânul tău, ambasadorule, nu este destul de tare spre a-mi face contrapuneri. Are însă de ales: fie predarea oraşului evacuat de toţi ro-meii, fie moartea prin sabie! Ar mai fi o cale: să mi se supună şi să treacă la islamism cu toţi ai lui. Dacă până în două ore nu alege una din aceste soluţii, reiau ostilităţile, cu toate gravele consecinţe ce vor decurge pentru constantinopolitani! Eşti liber să te întorci la împăratul tău!

Căpitanul salută scurt, se răsuci pe călcâie şi plecă spre poarta Sf. Roman.

Sultanul intră singur în cort, unde îl aştepta masa pusă. Prânzul lui dură exact o oră. Când nisipul din clepsidră se scurse fără ca trimisul basileului să se fi înfăţişat în faţa cortului imperial, Mehmed dădu la o parte tipsia cu fructe din care se înfruptase până atunci şi, ridicându-se în picioare, porunci aghiotantului său:

– Comunică generalilor Zaganos, Karagea, Işak şi Hamza ordinul meu de a relua bombardamentele!

Khalil prânzise în compania lui Mahmud-Paşa, iar acum se îndrepta călare spre cortul sultanului, unde avea să aibă loc şedinţa Divanului. Tunurile bubuiau iarăşi de-a lungul întregului front.

Marele vizir ştia că dezbaterile din această după-amiază aveau să fie hotărâtoare pentru cariera, pentru viitorul său politic, pentru existenţa sa. Când intră în cortul vast din incinta cartierului general al padişahului şi văzu mulţimea de personaje convocate din ordinul lui Mehmed, se întunecă la faţă. Prefera adunările restrânse, cu sfetnici puţini, cărora le cunoştea dinainte capacitatea, slăbiciunile, reacţiile. În asemenea cazuri ştia pe ce prieteni se putea bizui şi de ce duşmani trebuia să se ferească. Acum însă trebuia să se aştepte la lovituri neprevăzute din partea acestor oameni mediocri, versatili, gata să treacă de partea fracţiunii care - în concepţia lor - avea să câştige partida. Va trebui să se bată pe terenul pregătit cu abilitate şi viclenie de sultan.

De la o vreme Khalil se simţea apăsat de presentimente tulburi. Îl măcina o teamă insidioasă, neînţeleasă, care-i săpa moralul tocmai acum, când avea mai multă nevoie ca oricând de toate armele de luptă ale spiritului său.

Curând după sosirea sa, şambelanul de serviciu intră zăngănindu-şi pintenii.

– Înălţimea-sa Padişahul! anunţă cu glas metalic. Mehmed îşi făcu apariţia şi, după ce se aşeză pe tron, aruncă o privire semicirculară asupra sfetnicilor prosternaţi, întârziind asupra lui Khalil şi a lui Zaganos, campionii luptei care avea să se încingă în curând.

– Cunoaşteţi cu toţii rezultatul ofertei rezonabile pe care am făcut-o împăratului Constantinos, vorbi sultanul cu acel timbru de voce aspru pe care-l folosea ori de câte ori voia să intimideze. Basileul a ales războiul. Mi-a impus războiul. Vreau să ascult acum opiniile voastre, spre a lua o hotărâre care să oglindească voinţa întregii armate, a întregului popor.

Marele vizir îşi dădu seama ea era pus în faţa faptului împlinit. Dar nu cedă. Se ridică cel dintâi, spre a slăbi curajul acelor partizani ai continuării războiului care depindeau direct de el.

– Stărui să cred că ridicarea asediului se impune şi că luarea neîntârziată a acestei măsuri ar dovedi nu numai înţelepciune, dar şi prevedere politică. De două luni batem pasul pe loc, fără să fi cucerit un metru de pământ. În tot acest timp am suferit numeroase eşecuri, care au necesitat schimbări în cadrul înaltelor comandamente. Asediul Constantinopolelui a reuşit să împace până şi pe doi duşmani ireductibili, Republica Genovei şi Serenissima Republică a Veneţiei, care s-au aliat cu Bizanţul împotriva noastră. Deţinem chiar informaţii că flota de război a Veneţiei s-ar afla în drum spre Constantinopole. Solidaritatea popoarelor creştine, aţipită în ultima vreme, prinde iarăşi să se trezească. Ştim cu toţii ce grele încercări au constituit cruciadele pentru Islam. Imprudenţele noastre politice şi militare sunt pe punctul de a face să renască o nouă coaliţie antiotomană. Imperiul nostru, în graniţele lui de azi, a fost durat de-a lungul secolelor cu preţul unor jertfe grele. Nu ne este îngăduit să riscăm totul pe o singură aruncătură de zar.

Mehmed îşi juca nervos între degete şiragul de chihlimbar. Khalil îl acuza - pe ocolite - de incompetenţă şi iresponsabilitate. Începuse să depăşească măsura bătrânul.

– Chiar dacă vom reuşi să cucerim Constantinopolele, continuă marele vizir, vom plăti acest succes cu lacrimi de sânge. Creştinătatea, ulcerată de acest afront, ne va târî în războaie fără sfârşit, care ne vor secătui de puteri. Generaţiile viitoare vor plăti greşelile noastre... Ar fi fost mult mai înţelept, cred eu, dacă ne-am fi mărginit să exercităm asupra Constantinopolelui presiuni economice, care, mai devreme sau mai târziu, l-ar fi făcut să ne cadă în mână asemenea unui fruct copt... Ne aflăm într-un moment de răscruce. Un singur pas greşit ne poate duce la dezastru. Iată de ce propun să acordăm condiţii acceptabile de pace împăratului Constantinos mai înainte ca nenorociri mari să se abată asupra noastră.

Khalil se înclină în faţa sultanului sufocat de mânie şi se aşeză calm pe locul său.

Atunci se ridică Zaganos-Paşa. Demnitarii civili şi militari se foiră câteva clipe, stârniţi anticipat de duelul care avea să urmeze. Duşmănia neîmpăcată dintre Khalil şi vizirul armatei era arhicunoscută. Spre deosebire de ponderaţia antevorbitorului, Zaganos se dezlănţui într-o violentă diatribă, atacând nu numai teza lui Khalil, dar şi persoana acestuia:

– Preaînălţate Sultan, nu se cuvine să te întristeze cuvintele marelui vizir şi nici să te abată de la măreţele tale planuri. Dispui de forţe militare mai numeroase şi mai puternice decât toate armatele lui Alexandru cel Mare. Cu mijloace modeste, acest macedonean cu sânge regal a izbutit să-şi înfrângă toţi adversarii şi să-şi făurească un uriaş imperiu. Prea-mărite Sultane, geniul lui Alexandru sălăşluieşte azi în fiinţa ta!

Întreaga creştinătate tremură numai la auzul numelui tău! Şi acum, când eşti mai aproape ca oricând de împlinirea marelui vis islamic, cucerirea Constantinopolelui, ai putea fi ispitit să dai înapoi? Îndrăzneşte, Stăpâne, şi mergi înainte, căci la capătul drumului te aşteaptă victoria şi o glorie nepieritoare! Marele vizir Khalil este stăpânit de teama constituirii unei puternice coaliţii creştine antiotomane. Sunt sigur că se înşală. Azi, Apusul nu mai reprezintă pentru noi un pericol! Creştinătatea este dezbinată. Regii se bat între ei pentru un os.