Sunt orbiţi de interese meschine. În condiţiile acestea, cum îţi închipui, Stăpâne, că vor izbuti să constituie o armată de mari proporţii care să ne invadeze ţara? Marele vizir Khalil ne ameninţă cu gogoriţa flotei de război veneţiene. Dacă flota aceasta atât de des pomenită ar fi avut realmente de gând să vină în ajutorul Constantinopolelui, ar fi avut timpul s-o facă chiar dacă ar fi navigat cu iuţeala melcului. Să nu ne speriem de stafii, Preaînălţate Sultane! Şi nici să nu luăm drept bune alarmele închipuite ale marelui vizir! Ofensiva împotriva Constantinopolelui trebuie să continue cu îndârjire sporită! Bombardamentele să fie intensificate! Avem tunuri şi pulbere destulă. Zilele acestea alte tunuri şi noi cantităţi de pulbere detonantă au sosit din Franţa, din Republica Veneţiană însăşi. Nu te lăsa abătut de la drumul tău, Mărite Sultane! Să ai încredere în tine, în geniul tău, în braţul nostru! Vom cuceri Constantinopolele! Sunt tot atât de sigur de izbândă cum sunt sigur că mâine va fi iarăşi zi!

După Zaganos ceru cuvântul Karagea-Paşa, comandantul suprem al contingentelor din Tracia:

– Nici o forţă din lume nu poate zăgăzui expansiunea Islamului! Prefer să cad pe câmpul de bătălie, purtând steagul verde al Profetului, decât să-mi rotunjesc pântecele şi averile în vreme de pace!

Marele şeic Al-Şamezeddin clamă cu fanatică înflăcărare, scoţându-şi iataganul din teacă:

– Sunt gata să înfig iataganul ăsta în pieptul primului om care-mi va mai vorbi de pace! Războiul constituie raţiunea noastră de a fi!

Înţeleptul şi venerabilul ulema Ahmed Kuroni, cel care veghea la aplicarea strictă a prescripţiilor Koranului, declară cu vehemenţă:

– Pacea şi Islamul sunt două noţiuni care se exclud. Chiar dacă în politica externă preamărim uneori beneficiile păcii, nu o facem decât spre a arunca praf în ochii naivilor. Războiul este rostul nostru!

Reşat Nuri, tânărul agă al ienicerilor, strigă, cuprins de extaz mistic:

– Victoria Islamului sau moartea! Nu există alternativă! Cei care vorbesc de pace sunt fie nebuni, fie trădători!

Generalii tineri vociferau, rostind cuvinte de ameninţare la adresa defetiştilor. Partizanii lui Khalil, în marea lor majoritate civili, nu îndrăzniră să se ridice împotriva valului. Terorizaţi, se uitau când la sultan, pe care-l molipsise entuziasmul militarilor, când la marele vizir, care asculta impasibil tiradele războinice.

Padişahul ridică mâna, cerând linişte:

– Zaganos-Paşa, du-te în mijlocul soldaţilor şi cere-le să-şi spună cuvântul, căci ei sunt aceia care-şi varsă sângele pe câmpul de bătălie!

„Demagogie! Demagogie ieftină!” reflectă Khalil scârbit.

– În aşteptarea ta vom continua discuţiile, adăugă Mehmed, făcând semne lui Zaganos să plece.

Vizirul armatei părăsi euforic cortul imperial. Khalil nu mai asculta îndemnurile isterice ale militarilor, angajamentele lor grandilocvente de a-şi dărui viaţa pentru sultan, pentru imperiu. Cufundat în gânduri, căuta arme de apărare împotriva atacurilor lui Zaganos şi ale partizanilor săi. Deodată tresări. De afară se auziră, umflându-se ca vuietul unei avalanşe, uralele trupelor masate în jurul colinei pe care fusese durat cartierul general al sultanului.

În clipa aceea Khalil înţelese că pierduse partida. Zaganos şi oamenii lui îl manevraseră cu dibăcie, perfid. „Nu-mi rămâne decât să-mi număr zilele pe care le mai am de trăit!” cugetă cu amărăciune. Încercă să-şi imagineze senzaţia provocată de laţul de mătase neagră când se strânge în jurul gâtului. Suspină. „Orice început trebuie să aibă şi un sfârşit”...

În aceeaşi seară, după şedinţa Divanului, care se încheiase cu înfrângerea marelui vizir, Zaganos-Paşa supuse padişahului un raport documentat, subliniind moralul ridicat al trupelor otomane, hotărârea lor fermă de a cuceri Constantinopolele. Stărui asupra excelentei lor pregătiri de luptă şi a belşugului de armament, factori esenţiali în bătălia finală care avea să se angajeze. Analiză apoi în paralel epuizarea trupelor inamice, lipsa lor de aprovizionare, pierderile de neînlocuit pe care le suferiseră în cursul celor cincizeci de zile de asediu. Zugrăvi apoi tragica stare a fortificaţiilor oraşului, în mare parte distruse. În concluzie, Zaganos-Paşa arătă că erau întrunite cele mai favorabile condiţii pentru declanşarea unui asalt general asupra Constantinopolelui.

Sultanul lovi cu pumnul în masă.

– Asta vom şi face! Îi voi dovedi lui Khalil că nu este decât o cobe, un defetist! Începi imediat pregătirile pentru marele asalt! Vor participa trei sute de mii de oameni, care vor ataca în valuri, astfel ca ghiaurii să nu aibă o clipă de răgaz. Sunt puţini la număr şi, în actuala lor condiţie fizică, nu vor fi în stare să reziste la infinit presiunii mereu reînnoite a trupelor noastre. În cursul zilei de mâine, ienicerii, spahiii, başibuzucii, elementele care însoţesc trupele regulate vor ţine un post riguros. Se vor oficia cele şapte rugăciuni şi spălările rituale legiuite de Koran. În acest chip vom pregăti sufleteşte soldaţii pentru marea bătălie şi vom da satisfacţie dervişilor, apărătorii zeloşi ai prescripţiilor religioase. Din clipa de faţă şi până la asaltul final, toţi militarii, începând cu generalii şi terminând cu ultimele elemente ale trupelor auxiliare, vor sta la posturile lor! Cei care le vor părăsi - pentru orice motiv - se fac pasibili de pedeapsa cu moartea! La noapte vei întocmi ordinele de operaţii împreună cu Işak, Mahmud, Karagea şi Hamza! În preziua atacului să aduni ofiţerii aici, în faţa cortului meu! Am să le vorbesc. Mâine de dimineaţă voi inspecta personal trupele. Să te văd la lucru, Zaganos! Vreau să văd ce poţi! Acum eşti liber!

Zaganos-Paşa se prosternă plin de umilinţă, apoi părăsi cortul imperial.

Rămas singur, Mehmed se întinse pe o sofa. Era atât de agitat, încât simţea pulsaţiile sângelui în tâmple. Îl frământau gândurile. Potrivit informaţiilor furnizate de agenţii lui Yakub-Paşa din Constantinopole, foametea care bântuia oraşul luase asemenea proporţii, încât o rezistenţă prelungită n-ar mai fi fost posibilă. Trupele creştine decimate dădeau semne de istovire. În asemenea condiţii, basileul va fi obligat să capituleze fără luptă. Dar el, Mehmed, nu avea timp să aştepte. Trebuia să cucerească oraşul mai înainte ca Apusul să se mişte. Nu-i era îngăduit să nesocotească în totul avertismentele lui Khalil...

A doua zi de dimineaţă îşi îmbrăcă veşmintele de ceremonie, brodate cu aur şi acoperite de pietre scumpe. Sultanii care-l precedaseră se îmbrăcau îndeobşte sobru, ca şi războinicii turci, supuşii lor. El, Mehmed, atribuindu-şi calitatea de urmaş al basileilor, înţelegea să se înconjoare de întreaga