Trenul porni în timpul mort. Trecu pe lângă toate fără să privească. Pe lângă vară, pe lângă ierburi care cântau. pe alături de gară cu cireşe, pe lângă teii înfloriţi în gări. pe lângă zarea de amurg, pe lângă Brateşul de odinioară.

Ajunse la Galaţi cu noaptea de vară. Porni pe jos: nimic nu-l grăbea. Se opri alături de casa copilăriei lui Luli.

Un cine îl lătră: Moşu?...

Plecă.

Aceiaşi tei înfloriţi care spuseseră bună dimineaţa vieţii lui spuneau acum în cor ceresc: noapte bună.

Mergea încet ca pelerinii drumurilor lungi. Uliţa Domnească era pustie. Şi iarăşi, parcă aduse de parfumul teilor, vorbele lui Lorelei îl împrejmuiră. Atât mai rămânea din Luli: Lorelei.

O femeie cu obraji aprinşi de fard trecu pe lângă el, aruncându-i o privire aprigă. Văzându-l blând şi aproape zâmbitor, se luă după el.

O auzea din urmă, pas cu pas. Parfumul ei lătra prin corul teilor şi-al vorbelor lui Lorelei.

Ştia că vine după el.

Porni brusc spre Dunăre.

„Spre?”

„La?”

„În?”

Întrebările aveau o sacadare de dans scheletic.

„În.”

Căci numai aşa putea scăpa de femeia care se ţinea după el ca un cine flămând după o bucată de carne crudă.

Tekir-Ghiol, 1927 — Borsec, 1935