Nu se înşelase. Rugămintea apăru încet, strategic. Gabriela se simţea, obosită. Aerul laşului devenise irespirabil. Avea opresiuni. Nu mai putea dormi... Toate acestea nu erau decât un drum în spirale lente spre Cheile Bicazului.

Catul Bogdan consimţi cu atâta uşurinţă, încât Gabriela deveni obsedant şi exagerat recunoscătoare. Un fel de bucurie servilă, neştiind ce servicii, ce concesii să facă celui care-i dăruise această bucurie, ca şi cum bărbatul ei s-ar fi arătat ireductibil până atunci, deprinzând-o numai cu sacrificarea dorinţelor ei.

Catul Bogdan acceptă calm această gudurare, retrăgându-se apoi la fereastra odăii de sus.

Gabriela, învingătoare mai uşor şi mai repede decât sperase lirismul care-i ţinea loc de luciditate, avut timp s-o anunţe pe Agatha şi să obţie o convorbire telefonică urgentă cu Bucureştiul. Se pregăti pentru Cheile Bicazului până târziu noaptea, ca şi cum s-ar fi dus la un concurs de eleganţă. Veni în pat gata pentru toate generozităţile şi sacrificiile, dar zeul înşelaf dormea.

Plecarea era fixată la patru dimineaţa. Până la patru, în acelaşi pat se învecinară două insomnii cu pleoapele închise, refugindu-se în ipocrizia somnului.

După plecarea Gabrielei, Catul Bogdan luă toate cheile şi se sui în pod: un fel de mansardă ale cărei ferestre rotunde erau înălbăstrite de .apariţia dealurilor din fund. Abea se luminase de ziuă. Oraşul era o tăcere argintie prin care vâsleau măturătorii dimineţii.

Podul nu avea vechimea aţelor de păianjen. Era nou, curat, fără adânc, fără trecut. Cufărul cel mare al Gabrielei era aşezat chiar lângă o fereastră; alături de el, un gemantan, care desigur devenise scaunul unor lecturi alături de scrinul improvizat al textului lor.

Catul Bogdan încercă pe rând cheile luate de jos, până când o nimeri pe cea bună.

Era atât de sigur anticipativ, încât văzu scrisorile lui Ion Dragomir fără emoţie adâncă.

Adâncul ei insă veni din altă parte, neaşteptat şi straniu. Obrajii lui Catul Bogdan deveniră albi, cu broboane de sudoare pe frunte şi pe tâmple. Inima nu mai era o bătaie în piept, ci o năruire concretă a sufletului. Mînile-i tremurau. Respiraţia se învălmăşea. Căci subt teancul scrisorilor amantului ochii lui descoperiseră scrisul lui Luli.

Podul căpătă deodată vechimea sfâşiată a sufletului, devenind solemn, ca o piramidă în care ai găsit sarcofagul unei regine moartă în anii tineri ai mileniilor.

Vorbele lui Luli apărură cu piuitul rândunelelor care se deşteptau în cerul dimineţii de vară.

O carte poştală de la Constanţa:

„Dragă Gabico,

Iţi scriu de pe vapor. Numai două vorbe. Marea Neagră are ochi albaştri. Sufletul meu e privirea acestei imensităţi. Sunt orbită.

Luli”

Şi marea călătorie începu în timpul dus, o dată cu răsăritul soarelui acestei dimineţi. Podul devenise turela unui vapor tragic, pornit pe mări de cântec, spre un alt Ierusalim.

Căci încă înainte de-a isprăvi scrisorile călătoriei, vorbele lui Lorelei reapărură în el, dându-i adevărul sângelui prelins din răni:

„Anii mei tineri au sunat a cântec…”

Când întâlni scrisoarea de la Iaşi, — ştia.

„...O simplă farsă. Transcrii cu mâna ta şi iscăleşti «L».

— Luli, tu ai scris asta.

Luli râdea copilăreşte.

— Da, eu.

— Tu?...

— Tu nu vezi că glumesc?

Apoi a doua scrisoare: „Farsă a prins. O voi continua, solicitându-ţi complicitatea. M-ai botezat odată Lorelei. S-o facem să trăiască. Eu îi dau cântecul — de greier —, tu scrisul — scrisul tău fin, Gabico, — dar stăpânul meu iubit? Mă va trăda cu mine însămi, devenită Lorelei?...”

„…Cânt răguşit pe subt ferestrele casei tale, cum cântă copiii italieni pe străzile oraşelor noastre, în mi- zeria frumuseţii lor cu ochi mediteranieni.

Cânt cu mâna întinsă subt cerul gol, ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de drum: Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea”.

...O revedea pe Luli sărindu-i veselă în braţe, în ziua vacanţei de Paşti, când venise acasă de la Universitate cu râsul pe faţă, deşi Luli ştia că Lorelei murise şi că vestea morţii ei era în buzunarul lui.

Abea acum înţelegea brusca întristare de atunci a lui Luli, după ce găsise scrisoarea prin care Gabriela îşi anunţa sosirea, pe biroul ei, ştiind că el a văzut-o.

Atunci şi deodată Luli îşi dăduse seamă că Lorelei devenise Gabriela.

Dar mândra — tăcuse.

„...Şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear.”

Obrazul lui Catul Bogdan parcă slăbea zâmbind.

Buzele se deschideau încet, ca o rană, cu lancea soarelui înfiptă în ea.

*

Se spălă. Se îmbrăcă. Era foarte distrat. Trupul, săracul, făcea singur gesturile obişnuite ale deprinderilor vieţii de toate zilele, ca minutarele ceasornicului unui mort.

Apoi se duse în birou luând caietele, Casa din Fundacul Vechi, în care erau scrisorile lui Lorelei, şi Bună dimineaţa.

Plecă încet spre cimitir. Soarele începea să ardă.

Vara era veselă pe morminte ca o fetiţă care nu ştie că-i orfană.

Trecu pe lângă mormântul mamei lui, descoperindu-se.

Mormântul lui Luli era împrejmuit cu un gărduţ de lemn, având portiţa de intrare cu streşină, cum o au unele case de la munte. Era deschisă. O umbră neagră muncea în genunchi deasupra mormântului.

Multă vreme, Catul Bogdan rămase descoperit alături de gărduţul care împrejmuia fluturarea de curcubeu cu fluturi a florilor de pe mormânt.

Dadaia era atât de preocupată de plivirea ierburilor, încât nu-l observă decât după ce-şi isprăvi treaba. Se ridică, uscată, înaltă şi severă, cu degetele înnegrite de pământ, ştergându-şi năduşeala că ţăranii, cu dosul palmei. După ce ieşi din grădina ei cu cruce, Catul Bogdan se apropie de ea, îi luă mâna şi, aplecându-se adânc — ca în biserică — i-o sărută.

Apoi se îndreptă grăbit spre poarta cimitirului.

Casa din Fundacul Vechi nu mai era: purta cu el cenuşa ei.

Oraşul nu mai avea decât cimitirul — îl văzuse — şi