Catul Bogdan o deschise distrat, întrerupându-şi scrisul.

„Scumpa mea prietenă...”

Jos o iscălitură bărbătească: „Ion”

Conţinutul scrisorii era decent, dar intim. Cel care-o scrisese trebuia să plece la Bucureşti, chemat telegrafic şi dorea să o vadă înainte de plecare.

Catul Bogdan trimise pe haziaica la liceu, cu scrisoarea.

Seara, o întrebă pe Gabriela:

— Cine e prietenul cu care eşti atât de intimă?

Gabriela, informată de haziaica, răspunse calm:

— Un inginer foarte simpatic, pe care l-am cunoscut la Agatha: Ion Dragomir.

VI

IUNIE DESCHIDEA PORŢILE DE aur ale teilor înfloriţi, pe care intră vara în cetate.

De câtva timp Catul Bogdan stătea mai mult la fereastra biroului, faţă în faţă cu dealurile, peste casele oraşului. Scânteiau atâtea cruci deasupra laşului, că parcă era o vale a bisericilor.

Nu isprăvise în Bună dimineaţa. Sufletul lui se oprise la fereastră o dată cu presimţirea parfumului de tei, atins şi de alte nelinişti. De o vreme, Gabriela se parfuma din ce în ce mai tare. Ca toţi cei predispuşi la migrene, Catul Bogdan suporta greu parfumurile, mai ales când erau întrebuinţate abuziv. El nu-şi parfuma decât tîmpiele şi batistă cu „Esprit de Fleurs de Cédrat”, aroma coajei de chitru. Gabriela întrebuinţa „Apres l’Ondée — Guerlain”, parfum suav când abea umezeşte o şuviţă de pe tâmplă şi lobul urechilor, dar dulceag şi obsedant când e pus pe haină, pe batistă, pe păr şi pe braţe. Fiecare apropiere de Gabriela era şi învecinarea cu o migrenă. O astfel de exagerare nu putea fi explicată decât printr-o cauză exterioară casei.

N-o spiona. Dar o considera cu mai multă atenţie ca până atunci. Când făcea baia, cânta ca pentru ea. N-o auzise până atunci cântând. Când era cu el, devenea progresiv distrată, cu răstimpuri de atenţii şi amabilităţi exagerate, care puteau ascunde o temere sau o căinţă. Avea tendinţa să se înroşească de câte ori o întreba: „Ce-ai mai făcut?”, — ca şi cum ar fi simţit iminenţa unui interogator; de unde tendinţa de-a întoarce capul într-altă parte, improvizând o preocupare casnică de câte ori era întrebată asupra vieţii ei de afară. Uneori era cuprinsă de volubilităţi disproporţionate faţă de felul lor obişnuit de-a vorbi, ca şi cum s-ar fi temut de pauzele tăcerilor că de-o invitaţie la pândă. Până atunci se mărginise să glumească binevoitor pe socoteala camarazilor ei de sporturi şi distracţii; acum începuse să-i critice sever, lepădându-se oarecum de societatea exterioară .căminului, prezentîndu-i-o ca pe un mediu mult inferior celui de-acasă. N-o întrebase niciodată: „Cine te obligă să te distrezi cu oameni pe care pretinzi că-i dispreţuieşti?”, fiindcă se mărginea să o observe, fără să-i ceară vreo socoteală.

Încă o dată: n-o spiona. Iscodirea e pânda deliberată, premeditată, voit clandestină. Observaţiile lui erau involuntare; adnotau în tăcere evoluţia Gabrielei.

Alteori, Gabriela, care până atunci înclina mai cu seamă spre discuţiile literare, se amestecă în politică, devenind vehementă şi peremptorie, ambalându-se ca un adevărat militant.

— Te interesează? o întrebase Catul Bogdan privind-o calm dar curios.

Gabriela se încurcase la început, dar îndată devenise teoreticiană agresivă, cu obraji de şcolăriţă pe care ai prins-o copiind la teză. Dar roşeaţa obrajilor putea fi socotită şi ca expresia noviciatului într-un nou gen de entuziasm. Sigur că o interesa politica. Femeia contemporană nu se mai putea limita numai la dragoste şi literatură. Avea încă obligaţia şi chemarea de-a împodobi viaţa, dar trebuia şi s-o priceapă subt toate aspectele ei. Într-o vreme de prefaceri sociale ca acestea, politica era ca un dig înaintat de pe care simţeai mai bine vinturile de larg ale vieţii.

O vedea gata să-l combată. Apologia politicei, socotită dig în viaţă şi far revelator, era de fapt o răzvrătire împotriva omului apolitic din faţa ei; şi faptul că exprima această recalcitranţă tocmai în faţa lui nu era deloc conform cu docilitatea prudentă a Gabrielei de până atunci. O ştia pe Gabriela ca pe acei căţeluşi care nu latră cu pretenţii de ferocitate decât dacă au îndărăt prezenţa ocrotitoare a stăpânului, care-i ia în braţe la nevoie, sau gardul inviolabil după care se pot refugia. Alt sens nu putea să aibă emanciparea Gabrielei.

În schimb, întocmai cum ţinerile căsătorite simt mereu nevoia de-a spune „te iubesc”, Gabriela îi repetă mereu: „Te stimez. Nu cunosc om mai demn de stimă decât tine.” Dacă hoţia n-ar fi epică, ci lirică, şi hoţul ar spune păgubaşului: „Te stimez, fiindcă te fur”.

În sfârşit, Gabriela nu mai putea ceti. Vedea în fiecare seară efortul ei de-a ceti în pat şi neputinţa de-a urmări măcar rândurile unei pagini. Ochii ci deraiau imediat alături de carte, în vid.

Toate acestea dădeau abuzului de parfum sensul unui simptom observat de Catul Bogdan în viaţă şi comentat în romanele lui. Sunt rare femeile, oricât ar fi de subtile în cochetărie, care să nu exagereze întrebuinţarea parfumului lor obişnuit în clipa când un nou bărbat se apropie de inima lor. Nu-şi schimbă parfumul, fiindcă şi noul bărbat, cu acest parfum le-a cunoscut. Dar sporita vitalitate legată de apariţia acestui bărbat, care le înmulţeşte bătăile inimii, care le aprinde mai tare ochii şi obrajii, vrea să se afirme şi prin puterea crescută a parfumului, înfloresc mai tare. Abuzul de parfum e de fapt o mişcare de dărnicie spre nara noului bărbat şi o mişcare de îndepărtare dinspre bărbatul nedeprins cu acest abuz.

În sfârşit, în ultimul timp, Catul Bogdan o auzise zilnic suindu-se în pod; uşa podului se învecina cu odaia lui de lucru.

— Ce faci în pod?

— Scot haine de vară.

Dar Catul Bogdan remarcase că hainele de vară scoase din pod coincideau cu sosirea poştei. De când nu mai lucra efectiv, reţinea involuntar gamele zgomotelor casei, mai ales în timpul dimineţii. Aşa că apariţia factorului poştal lătrat de cinii cartierului cu alternanţe tipice, urmată de sonerie, urmată apoi de apariţia haziaicei cu corespondenţa lui şi epilogată de paşii Gabrielei pe scările podului, devenise de la o vreme o frază uniformă care denunţa un secret.

Într-o zi, după dejun, Gabriela ceru haziaicei să-aducă tacâmul cafelei negre. În timp ce făcea cafeaua, Catul Bogdan îşi aminti că mai preparase o dată