în mediul lui, şi scrisul răsfrângea această izolare îngustă. Se: demoda. Sau chiar se demodase. Aceasta era impresia intimă a Gabrielei* Fără să-l deprecieze, nu-l mai admira ca până ieri. li pricepea slăbiciunea, mai ales de când trăise alături de el, evadând din singurătatea lui în viaţa celorlalţi. Îl socotea că pe o elegantă cupea de altădată, cu mătasă de bună calitate, dar decolorată, faţă de automobilele cu caroserii aerodinamice, nebune de viteză pe vigoarea rotundă a cauciucurilor agresiv bombate. Sufletul lui, sensibilitatea lui se temeau de actualitate. Telefonul îl indispunea: îi tulbura liniştea. De radio avea oroare. Nu vroia să audă zgomotul lumii şi armoniile ei. Nu avea ureche decât pentru scoica singurătăţii lui; urechea universală a aparatului de radio îl înfricoşa. Deci, n-o accepta. Reacţia lui faţă de marşul lumii era o oblonire, o ferecare, nu o integrare în el.

Un învins: aceasta era concluzia Gabrielei, care în aceeaşi măsură se simţea învingătoare, fără să exagereze proporţiile victoriei ei. Îşi dădea bine seamă că înfrângerea lui era mai semnificativă şi mai preţioasă decât victoria ei.

Dar ea trăia. Şi începuse să preţuiască mai mult viaţa, oricât de anonimă şi modestă, decât talentul învins. Într-aceasta evoluase. Se dezbărase de fetişismul talentului. Simţea că abea acum. după această intimă edificare, începea să trăiască, privind viaţa cu ochii ei, judecând-o cu mintea ei, lăsând-o pe Luli în mormânt — pentru amintirile bătrâneţii — iar pe Catul Bogdan în stearpa lui izolare.

Nu ştia ce va face în viitor. Era încă mândră de a fi soţia lui Catul Bogdan. Atracţia bărbătească pe care o exercita asupra ei nu ostenise cu totul, dar îi acorda suficientă luciditate pentru a o judeca şi defini exact, fără concesii lirice. Avea şi un fel de duioşie pentru el. Era, de fapt, ultima ei legătură cu Luli, pe care noul suflet o privea, din nou, ca pe un fel de Luli-boy de altădată. Cât despre Lorelei...

Noul suflet privea cu un surâs indulgent — în care se insinua şi cinismul timpului exprimat de viaţă şi literatură — „puntea lui Lorelei”...

 

 

 

V

 

 

GABRIELA NU MAI AŞTEPTA CU nerăbdare sfârşitul romanului. Ar fi dorit numai să i-l dedice.

Se îndepărtau unul de altul, paralel, fără ciocniri şi fără dramă. Se întâlneau numai în pat, trupeşte, dar foarte rar, căci, pe de o parte, contactul cu copilăria pe morminte dădea lui Catul Bogdan un fel de reculegere în puritate, iar pe de altă parte, trupul Gabrielei, redevenit sportiv în ger de iarnă, dorea mai cu seamă somnul odihnitor.

Astfel trecu întâia iarnă a căsniciei lor.

Primăvara apăru cu o întrebare pe buzele Gabrielei:

— Ai isprăvit romanul?

— Nu. Mai am mult, îi răspunse el blând.

Gabriela oftă. Căci o dată cu primăvara se ivise la Iaşi un bărbat care, deşi mai în vrâsta decât soţul ei, era un om viu, nu un scriitor. Îl cunoscuse în casa Agathei. Venise pentru o mare întrunire ţinută la Iaşi de partidul naţional-ţărănesc. Îl ascultase vorbind la Circul „Sidoli” unei mulţimi nedisciplinate. O dominase aspru, brutal, cu o vorbă încruntată ca şi sprîncenile lui groase, mefistofelic zburlite la rădăcina lor. Dădea impresia că nu minte. Vorbele lui n-aveau gesturi de marmură netedă; erau pietre colţuroase. Nici subtil, dar nici grosolan. Puternic, masiv, direct.

Ascultându-l, Gabriela devenise o fracţiune din mulţimea dominată. I-l prezentase Agatha, la care era invitat la masă. Se numea Ion Dragomir. Era inginer. Construise poduri şi în America. Se înapoiase în ţară bogat, adus nu de gândul câştigului sau odihnei, ci de comandamentul care dăduse lui Tudor Vladimirescu un destin, acelaşi cu al lui Avram Iancu. Dorea să purifice moravurile, să echilibreze finanţele ţării, să stârpească abuzurile dimpreună cu legenda că nu pot fi stârpite, — adică o serie de locuri comune, când le vezi scrise în ziare, sau când le auzi în gura oamenilor politici. Dar acest Ion credea în ele. Era onest şi crunt. „Locurile comune” deveneau realităţi care justificau omagiul devotamentului viguros, răbdător, lipsit de scepticism, convins de victorie. Spunea că America e lecţia imposibilului care devine posibil, în contrast cu România, unde şi posibilul apare ca imposibil. Admiraţiile lui aveau întotdeauna şi o structură jutilitară. În munţi şi păduri vedea exploatări, în ape, energia captabilă. Nici o lene lirică în contactul lui cu lumea. Vorbea despre România cum ar vorbi un sculptor despre un bloc splendid de marmură în care ar întrevedea statui. Actual prin cunoştinţe şi experienţă tehnică, era arhaic prin frusteţa patriotismului.

Niciodată Gabriela nu se simţise mai de mătasă şi catifea decât alături de el. Şi el simţise alături de ea acest dulce ţesut feminin. Se mirase că Gabriela poartă părul lung, că n-are unghiile „date cu sânge” şi că nu-şi sulimeneşte buzele. Vorbiseră o seară întreagă. Îi istorisise întâmplări din America, din Rusia sovietică, din China, raportând tot ce văzuse la ţara lui. Nu venise de-acolo cu nostalgii, aducea experienţe. Nu se sprijinea deloc pe lecturi, decât atunci când erau statistice. Cu toate că cetise literatură, o socotea cam de sus, întocmai cum priveau războinicii de odinioară ţesutul şi împletitul femeilor. Gabriela îl stimulase prin întrebări inteligente, care dovedeau un interes real pentru spusele lui. De fapt, o interesa naratorul, nu naraţiunea, căci aceleaşi lucruri, spuse de un om oarecare, i-ar fi părut anoste şi prozaice. Dar tocmai aceasta era puterea lui: de-a valorifica cifra şi faptul brut. Pe Gabriela nu o privise nici o clipă cu ochi cinici. La plecare îi sărutase mina scurt, strângându-i-o tare, şi-i spusese:

— Doamnă Bogdan, dulce ţinut e Moldova dumitale! Rău îmi pare că am venit atât de târziu...

Gabriela simţise că se roşeşte. Dar se lăsase privită şi astfel, cu genele plecate.

După o săptămână, află de la Agatha că Ion Dragomir s~a întors de la Bucureşti, având o afacere cu primăria Iaşi. Venise cu automobilul. Începură plimbările. Apoi excursiile: una la Durău, alta la Borsec. Aristide Bogdan nu se amestecă în astfel de „afaceri, intime”. Agatha jubila: o veche revanşă.

Într-o Zi, pe când Gabriela era la şcoală, o scrisoare trimisă ei, cu răspuns urgent, veni, din pură întâmplare, în mînile lui Catul Bogdan. Haziaica