la masă şi noaptea într-un pat care devenise cast nu din cauza ei. Treptat, însă, orele de la şcoală, care la început îi apăruseră ca o datorie plicticoasă, deveniră. o distracţie faţă de monotonia vieţii de acasă. Sperase că un roman modern se scrie ceva mai repede. Nimic însă nu vestea sfârşitul. Scrisul apărea fără de capăt, ca şi iarna ieşană. Fără de prieteni, fără de distracţii, laşul dansant al toamnei devenea într-adevăr un oraş deprimant: aşa cum îl prezentau scriitorii moldoveni în ploaia, de toamnă a scrisului lor.

N-avea nici radio. Catul Bogdan ura acest instrument de tortură. Patefonul nu mai putea cânta din cauza romanului, care avea nevoie de ambianţa unei tăceri omogene. Aşa că viaţa de acasă se rezuma la lectură, conversaţii cu haziaica, tic-tacul pendulelor şi zbârnâitul caloriferului.

Iarna căpăta o imensitate polară. Iar între timp cunoştinţele ieşene ale Gabrielei, în frunte cu Agatha, petreceau la, baluri, ceaiuri, patinaj, făceau sky, bob — dându-i impresia că îmbătrâneşte sau că duce o viaţă de babă.

Într-o zi, Catul Bogdan o găsi privind cu tristeţă costumul de sky scos de la naftalină.

— Gabriela, mi se pare că ţi-e urât? o întrebă el luându-i bărbia în mina.

— Nu, protestă ea cu o enervare exagerată.

— De ce nu faci sky?

— Cu cine?

— Cu cine vrei tu. Cu cine-ţi place.

— Şi tu?

— Eu? zâmbi el, punând între ei anii diferenţei de vârstă. Eu scriu.

— Şi nu te superi?

— De ce să mă supăr? Tu te superi că scriu?

— Nu-i acelaşi lucru.

— Ba da. Eu cu distracţiile mele, tu cu ale vârstei tale.

O bătu pe obraji, blând.

— Distrează-te. Nu-ţi impune renunţări pe care nu ţi le cer. Eu ţin să mă iubeşti, nu să mă urăşti.

Gabriela cedă, descoperind bucuria de-a trăi iarna, cu primul pas pe sky la Şorogari, în tovărăşia Agathei şi a altor cunoscuţi tineri. Şi de-atunci, însoţită fie numai de Agatha şi de „banda” ei, fie şi de papa Miţo, îşi reluă ciclul distracţiilor, început toamna, alături de Catul Bogdan.

Acum, el scria, iar ea îşi făcea lecţiile la şcoală, redevenind apoi femeie tânără într-o societate care avea un singur idol: distracţia; şi o singură groază: de plictiseala provincială.

Dar noul gen de viaţă îi liberă treptat sincerităţile intime acoperite până atunci de sincerităţi de suprafaţă, descoperind astfel că tinereţa unei femei îşi păstrează drepturile chiar şi alături de un scriitor, oricât ai admira „misterul creaţiunii literare”.

De ce-o lăsa singură? De ce n-o mai însoţea niciodată? întrebări care nu apăreau pe buzele ei, dar se intensificau tocmai din această cauză, devenind parcă mişcări de revoltă. În numele lor, Gabriela îşi proclamă dreptul plenar la distracţii, dedându-se şi unui nou sport compensativ: al cochetăriei cu alţi bărbaţi. Cochetăria pură, deşi apare ca cel mai platonic act al adulterului, e în realitate cel mai esenţial: geneza celorlalte. Fiindcă prin el femeia se liberează principial de stăpânirea unicului bărbat, dând tuturora seducţiunea ei. Astfel, Gabriela căpătă alaiul celor dintâi succese. Cum n-avea preferinţe particulare, alaiul creştea, dându-i măgulitoarea senzaţie a regalităţii feminine. Şi pe măsură ce această senzaţie se afirmă, verificându-se, prestigiul scriitorului se micşora.

Desigur, Gabriela cunoscuse, cu mult înainte, succesul femeiesc. Şi la Galaţi în anii liceului, şi la Bucureşti, în timpul universităţii, fusese adulată şi iubită. Provocase şi o pasiune: Matei Dima, care o adora şi de când se căsătorise, absenţa oricărei alte femei din viaţa lui — Gabriela se informase — fiind poate mai măgulitoare decât o sinucidere. Apoi la Braşov, în anul următor căsătoriei lui Luli, trăise din succes în succes, şi în mediul sportiv, şi în cel intelectual. S-ar fi putut căsători oricând. Dar succesele de la Braşov nu erau decât un mod de a ucide timpul şi amintirea speranţei din timpul teilor înfloriţi la Galaţi. Renunţase la Catul Bogdan, dar nu vedea nicăieri în jurul ei pe cel care-ar fi putut înlocui în inima ei pe romancierul iubit de Luli, pe cel care-o descoperise pe Luli în mulţimea băncilor şcolare.

Dragostea apăruse Gabrielei, în viaţă, abea când se înapoiase la Galaţi după câţiva ani de absenţă, în preajma lui Luli, înainte de îndrăgostirea lui Luli. Un an întreg trăise lingă Luli, crezând că misterul ei e al dragostei ascunse în ea. Apoi descoperise talentul lui Luli, întîiele lui silabe de primăvară, păstrând alături de ea aceeaşi stare de evlavie lirică. Dragostea le apăruse odată amîndorora. Dar iubită fusese numai Luli de cel adus de teii înfloriţi atunci. Căsătoria lui Luli o rănise adânc, dar misterul lui Luli sporise încă. Talentul şi dragostea erau aripele lui Luli. Scrisorile pe care i le trimetea din străinătate nu-i aduceau numai strălucirea meridională a fericirii, dar şi dovada necontenită că deşi Luli renunţase la literatură, talentul nu renunţase la ea. Îi trimetea pe câte-o carte poştală poeme scurte, desprinse din privelişte ca un fruct al ei, luminos de sucuri aromate, cald şi viu. După întoarcerea lui Luli la Iaşi, scrisorile, pe care i le trimetea de acolo, păstraseră şi substanţa şi forma celora din întâiul an...

Aşa că pentru Gabriela, de-a lungul acestui timp, a iubi şi a trăi însemna a fi ca Luli. Toate succesele ei nu erau decât o resemnare alături de afirmarea fericirii lui Luli.

Acum, însă, Luli nu mai era decât o amintire rămasă în trecut. Secretul lui Lorelei numai ea îl avea. Iubirea lui Lorelei ea o avea. Devenise stăpâna stăpânului lui Luli Şi iată că prestigiul lui scădea. Văzut de aproape, în viaţa de toate zilele şi nopţile, scriitorul redevenea simplu om în rândurile celorlalţi. Prin nimic, Gabriela nu i se simţea inferioară. Rămânea harul talentului, această sonoritate suplimentară a scriitorului faţă de viaţă. Dar pe de o parte, Catul Bogdan părea ieşit din timp, rămas în urmă. Romanele lui aveau hotarul fragil al desuetului turn de fildeş, într-o vreme când scriitorii galopau în fruntea mulţimilor, făcând din individualitatea lor bici, goarnă, torţă sau paloş. Individualitatea lui Catul Bogdan apărea statică şi deprimant elegantă, ca o salcie uitată la o margină de lac demodat în vremea statuilor. Îi lipsea vigoarea, dinamismul, amploarea socială. Trăise unilateral, închis în el, în casa lui şi