Alt dansator în frac se opri, înclinându-se. Luli aşeză fetiţa pe covor, blând ca pe o vioară, trăgându-şi încet mâna pe subt capul ei, ca şi cum s-ar fi temut să n-o deştepte, luă trichelul cu luminări aprinse, îl puse la căpătâiul ei, îi închise ochii — şi plecă valsând, devenind o ceaţă de argint, un reflex de lună, un abur evaporat, o lacrimă...

O găsi, deschizând ochii, pe obrazul lui.

Se deşteptă plângând. Sufletul lui era o depărtare neagră ca moartea.

„…Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund...”

— Luli...

Vorbise singur în tăcerea încăperii întunccate, în care se auzea numai respiraţia somnului Gabrielei. În jurul acestui vaiet de înaltă singurătate, sufletul lui se adună treptat, plutind, cu vulturii deasupra vieţii. Şi viaţa lui de până atunci îi apăru abjectă. Călcase în picioare mormântul lui Luli. Petrecuse, glumise, se distrase îh oraşul mormântului ei. Trist şi oribil.

Se ridică din pat, îmbrăcându-şi halatul prin întuneric, deschise uşa fără zgomot şi se duse în biroul lui.

Venise o ploaie subţire de toamnă. Ulucele picurau, începea adevărata toamnă a ploilor, dincolo de aurul faclelor ei răsturnate.

Îşi petrecu restul nopţii ascultând murmurul ploii, aplecat asupra sufletului deschis prin toate rănile. Abea spre dimineaţă luă un caiet şi un creion. Un caiet nou, altul decât al Casei din Fundacul Vechi.

Scrise pe întâia pagină: Casa cu trandafiri albi.

O revăzu ca în dimineţiile copilăriei: cu mama lui la fereastra salonaşului, aplecată înspre trandafirii albi abea înfloriţi...

Sunt romane care ar trebui să înceapă ca şi poveştile cu un „A fost odată...” Căci o mamă aplecată asupra copilului ei e ca şi un început de poveste, când o revezi după ce a murit, şi când tu însuţi nu mai eşti copil şi nici nu ai alţii.

Nu se uita cu teamă la paginile albe, deşi de mult nu mai scrisese. Dar albul paginilor, ca şi al trandafirilor de altădată, cuprindea mînile mamei lui, spre care se ducea din nou să uite că trăieşte, regăsindu-se copil cu ea alături şi cu trandafirii tinereţii ei.

Era în el un început de melodie dincolo de viaţă şi de ploaia toamnei. Începu fără de gând, fără de plan. Faţa i se îmblânzise. Surâdea... Surâdea copilului lui: fetiţei din vis.

Numele ei? Numele ei? îl căuta într-un văzduh în care rândunelele erau răspunsurile la întrebări.

Li. Fetiţa lui Luli se numea Li.

— Bună, dimineaţa, Li.

De ce: Casa cu trandafiri albi?

Numele cărţii era altul. Simplu: Bună dimineaţa.

Oare nu-i asta copilăria?...

„Bună dimineaţa, bună dimineaţa, bună dimineaţa”.

Şi noul roman porni cu lacrimi pe obraji, fiindcă, de dincolo de moarte, glasul lui Luli îi spunea că la începutul drăgostii lor: „Bună dimineaţa, bună dimineaţa, bună dimineaţa”.

Dar teii înfloriţi, care din nou să-l ducă până la ea. nu mai aveau să înflorească niciodată pe faţa pământului.

Fetiţa lor din vis — Li — nu era decât o silabă a morţii lui Luli.

 

 

 

IV

 

 

NICI UN ALT ANOTIMP NU APRO- pie sufletul, că iarna, şi de frăgezimea copilăriei şi de reculegerea bătrâneţii. Eşti bunic şi copil în acelaşi timp, privind la fereastră fulgii care sclipesc îmbătrânindu-te cu un zâmbet faţă de amintirea propriei copilării ivită cu mânuţa întinsă după fulgi.

Tovărăşia ninsorilor aduse lui Catul Bogdan tocmai ce-i trebuia: tăcere şi alb sclipitor. De la fereastra biroului, laşul apărea mănăstirit subt ninsori până-n orizontul dealurilor albe ca o procesiune de urşi polari pe sloiuri.

Trăia dincolo de viaţă, privind şi ascultând două ninsori care se oglindeau: cea de la fereastră şi cea din el.

Niciodată nu scrisese despre copii şi despre copilărie, decât analitic, pentru a explica particularităţile sufleteşti ale oamenilor maturi. Acest roman, însă, apărea fără de analize, fulguindu-şi alb şi lin naraţiunea blândă. Nici nu era un roman propriu-zis. Scene, scene în care nu apăreau decât Li şi mama ei, dar şi toată feeria copilăriei faţă de misterul lumii, descoperit mereu.

Nu se grăbea. Scria puţin şi încet, dar trăia enorm în amintire. Păstrase tot. Nimic nu dispăruse. Ar fi putut clădi palate; se mulţumea însă numai cu fulgi delicaţi. Lăsa mereu deoparte, alegând numai reginile roiului stârnit.

Vestea că în sfârşit scrie dădu Gabrielei o bucurie mult mai mare decât automobilul, pe care învăţase repede să-l conducă singură. Îl privea pe Catul Bogdan cu un fel de evlavie, simţindu-se iarăşi foarte mică alături de el, de când redevenise scriitor. Îl cruţa de orişice zgomot; nemaipoftind pe nimeni la masă, spunând tuturora? cu o mândrie plurală, deşi cuvintele precizau un singular: „Catul scrie un roman”.

Astfel, noua casă recăpătă liniştea şi izolarea cele! vechi.

La început, Gabriela speră că va participa şi ea marginal la elaborarea noului roman. Dar Catul Bogdan se ferecase într-o tăcere care o excludea şi pe ea din secretele acestei intimităţi.

— Spune-mi subiectul.

— N-are subiect.

Gabriela văzu în acest răspuns un refuz de-a răspunde. Nu insistă. Se simţea jignită. Dar avea din tinereţă un respect atât de adânc pentru misterul creaţiunii literare, încât nu îndrăzni să arate nici o supărare, nici o enervare. Îi acordă privilegiul unei regalităţi absolute, respectându-i chiar şi capriciile. Solidarizându-se oarecum cu efortul lui solitar, se izola şi ea la început, fără ca el să-i ceară sau să-i împuie acest regim. Dar devenind şi ea mai puţin vizibilă, parcă era într-adevăr soţie de romancier, participând la „sublimul exil”. Avea o nemărturisită cochetărie a acestei izolări benevole care poate o asocia cu el în istoria literară.

Asta la început. Era a doua iarnă de renunţare la viaţă exterioară. Întâia la Braşov; a doua începea la Iaşi, identică, dar cu mai multă tăcere, cu mai puţine conversaţii literare, iar fosta logodnică a gloriei scriitorului devenise între timp soţia lui.

Crezu la început, subt emoţia marelui eveniment, că se va adapta uşor la această viaţă. De altfel, multe ierni ale tinereţii le petrecuse în casă, cetind. Îşi reluă lecturile, ca şi atunci, întâlnindu-şi soţul la dejun,