Unde-l duceau aceste vorbe triste şi eroice?

De ce-l duceau spre mormântul lui Luli, şi nu spre fiinţa Gabrielei?

Straniu.

Atât de straniu, încât îndată ce auzi automobilul Agathei care-o aducea pe Gabriela, oprindu-se la poartă, strânse manuscrisul Casei din Fundacui Vechi, aşezând în foile lui albe ca obrajii morţilor scrisorile lui Lorelei încuindu-l în sertar.

Gabriela apăru vioaie şi rumenită. Se aşeză pe genunchii lui, cuprinzându-i gâtul cu braţele. Avea parfumul cangurilor cu violete, al femeilor care vin toamna de-afară cu blană la gât.

— Ce făceai singur?

— Fumam.

Nu îndrăznise să-i spuie: „Ceteam scrisorile tale”, fiindcă ar fi avut impresia că minte.

Gabriela era îmbrăcată cu un tailleur albastru, cu etolă de vulpe argintie în jurul gâtului. În timpul, mesei rămase numai în bluză. De câtva timp, şi trupul şi obrajii ei se împliniseră. Nu se îngreuiase. Dar pierduse fragilitatea sprintenă a fecioarei tinere. Devenise femeie. Nu mai era subt semnul eminescian al teilor înfloriţi, ci în plenitudinea fructelor toamnei. Mâna, care pornea să-i dezmierde cast — înduioşată poate — rugina aromată a părului de pe tâmple, ajungea întotdeauna spre sâni, c-un început de lăcomie, şi deseori cădea ameţită spre coapse, săgetată de vârful viu al sinilor neliniştiţi.

Gabriela ştia. Şi n-avea sfiala acestei puteri, ci mândria ei. Această mândrie statornică adusese o mare schimbare în ea, exprimată printr-o singură nuanţă. Înainte, gâtul ei avea o aplecare meditativă de floare înclinată pe marginea unei ape, devenind parcă tulpina ochilor cu gene lungi şi a frunţii. Acum, gâtul se înălţa alb şi robust, rămânând tulpina buzelor pline şi a nărilor.

În timpul mesei îi poveşti cu de-amănuntul forma şi culoarea rochiilor ei de iarnă. Vorbea şi bărbatului — ştia că-i cochet pentru ea —, dar şi romancierului.

După moartea lui Luli, cafeaua neagră o făcea haziaica la bucătărie, servind-o în ceşti.

— Haziaica, adă-mi de cafea. Azi o fac eu.

— Lasă s-o facă haziaica.

— Nu-mi dai voie să te „servesc”?

După ce prepară cafeaua, îi aduse ea singură ceaşca, aşezându-se iarăşi pe genunchii lui, cu mînile în jurul gâtului.

— Am să te rog ceva. Vrei să-mi faci o plăcere, o mare plăcere?...

Îşi lipise obrazul de obrazul lui, dându-i, printr-o uşoară mişcare ritmică, senzaţia nudităţii.

— Agatha mi-a găsit un automobil de ocazie; vrei să mi-l cumperi?

„…Anii mei tineri au sunat a cântec...”

— De ce nu-mi răspunzi?

Glasul se alintă ca şi obrazul, căutând sângele bărbatului, nu sufletul.

— Sigur, Gabriela. Ţi-am discutat eu vreo dorinţă?

— Eşti bun, eşti drăguţ, eşti cel mai iubit...

Sărutări adânci continuară vorbele.

Claxonul unui automobil oprit la poartă îi despărţi. Gabriela se duse repede la uşă, deschizând Agathei, care apăru urmată de papa Miţo.

— Ei, copii? întrebă Agatha privind-o pe Gabriela.

— Mi-l cumpără.

— Felicitările mele, colega, ai intrat la stăpân.

— Sunteţi gata? îi cercetă Agatha, grăbindu-i cu gestul minii.

— Gata pentru ce? întrebă Catul Bogdan.

— Mergem la cinema.

— Eu lucrez. Regret...

— Bine, rămâi. Dar pe Gaby o luăm cu noi.

Ochii Gabrielei se opriră întrebători asupra lui Catul Bogdan.

— Du-te dacă te distrează,

Gabriela şovăi.

— Hai, Gaby, o îndemnă Agatha. Când lucrează n-are nevoie de tine.

Gabriela se resemnă parcă, îmbrăcându-se cu mare grabă. La plecare îl sărută lingă ureche, şoptindu-i:

— Să mă aştepţi într-un pat cald — pecetluindu-şi secretul cu o sărutare.

După plecarea lor Catul Bogdan se retrase în birou, aşezându-se prin întuneric la fereastră. Trupul, alintările şi sărutările Gabrielei îi dăduseră iar dorinţi trupeşii neîmplinite, care stăruiau încă, făcând din singurătatea lui provizoratul unei aşteptări nerăbdătoare. Deschise fereastra, răcorindu-şi fruntea în umezeala amăruie a nopţii de toamnă. Până când respiraţie cu respiraţie îşi aduse toamnă în el, amară ca o mare, solemnă ca o mare, vastă ca o mare, — stranie ca tăcerea unei mări acoperită de ceaţă prin care simţi o apropiere.

O simţea. O văzu. Casa din Fundacul Vechi îi apăru ca o altă corabie-fantomă, cu toate umbrele lui: mama lui, Luli, Nathan...

Îl stăpâni deodată o adevărată panică de singurătate, noapte şi tăcere. Aprinse luminile în toate odăile, umplând casa cu tumultul electricităţii; o sună pe haziaica, cerând să-i facă subt ochii lui o cafea. Haziaica îi privi nedumerită, dar se supuse. Prezenţa ei, de îndată vorbareţă, îl supăra, dar avea nevoie de o tovărăşie. Dacă ar fi avut un câne, n-ar mai fi chemat oameni. Se gândi o clipă să se ducă şi el la cinematograf. Renunţă. Îşi bău cafeaua, ceru haziaicei să-i aducă patefonul şi înlocui zgomotul haziaicei cu zgomotul plăcilor. Aşa îl găsi Gabriela.

— Ai lucrat bine?

Patefonul cânta.

— Te-am aşteptat.

Ochii lor se întâlniră. Gabriela fugi, pregătindu-se pentru noapte. O aşteptă în ietac, limitat la o simplă dorinţă fizică, după cum arcul, când se întinde, nu-i decât viitorul săgeţii.

Târziu, somnul îi dezlipi.

Dinţii, somnul fu negru ca o peşteră astupată de avalanşe preistorice.

Apoi, Luli apăru întâia oară vie în sufletul lui. Era într-un salon luminat cu luminări aprinse în candelabre şi policandre… Lumina era galbenă, salonul — de catifea roşie, mobilele — de lemn negru. Luli, îmbrăcată într-o crinolină albă cu umerii decoltaţi, şedea într-un fotoliu alături de un pian negru, pe care era un trichel de argint, cu trei luminări aprinse. Flăcările lor se răsfrângeau în luciul pianului negru. În vis, Luli avea graţia luminoasă şi fragilă a unui mălin înflorit. Parcă s-auzea o muzică: un vals demodat. În răstimpuri, bărbaţi în frac — era ciudată impresia de sicriu şi cutie de vioară pe care o dădeau aceste fracuri — se opreau alături de Luli, aplecându-se. Ea le mulţumea cu un zâmbet, dar refuza invitaţia la vals. Plecau. Veneau alţii. Şi nimeni nu vedea că Luli ţinea pe braţe un copil care semăna cu ea şi cu el. O fetiţă de o sfâşietoare frumuseţă. Avea buclele lui Luli, ochii ei şi paloarea obrajilor Sultanului de Argint. Pe faţa acestei fetiţe apărea destinul copiilor care vor muri de meningită. O iluminare patetică în ochi, o gravitate prematură şi ostenită în expresie. Mânuţile ei erau şi mai mici decât ale mamei, şi triste. Cu o batistă, Luli ştergea mereu fruntea fetiţei care năduşea zâmbind ostenit.