Ionel Teodoreanu (Citește online gratis) .Pdf 📖

IONEL TEODOREANU

LORELEI

PARTEA ÎNTÂI                                                                               

„Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, vară...”

TRENUL SE OPRI LENEŞ, CU UN fumător posomorât la fereastra unui compartiment de clasa întâi.

Gară mică.

Tot aşa trec, cu literă mică, versurile lui Francis Jammes, ducând în trap mărunt, spre cerul cel mai dulce, şi-n văratec parfum de sulfină, livănţică, mintă şi romaniţă, numele fetelor de altădată.

Oprire de trei minute. Numai trei. Dar iată ce se întâmpla în lumină de iunie. Sosise în dosul gării o vastă trăsură de ţară, veche şi ponosită, adusă de nişte căluţi zburliţi şi urecheaţi, cam rudă cu măgăruşii. Un zâmbet aburise lumina deasupra acestei trăsuri venită parcă dintr-un odinioară al amintirii, prin lanuri de grâu şi maci.

La gâtul cailor cânta lin cling-cling de clopoţei.

O fată vorbea tare cu vrăbiile în luna cireşelor, şi râdea cu dinţi proaspeţi; a doua, mai cuminte, mai măicuţă la umbra genelor negre, avea în braţe un mănunchi de flori câmpeneşti, sprinten multicolore. Purtau pe cap acele pălării „de pai, împletite în Ardeal, abea puse pe creştet plutind în soare ca lotuşii pe ape — şi prinse cu elastic pe subt bărbie, să nu le răstoarne vântul. Rochii de pânză, cam mototolite; cu mâneci scurte. Sandale. Din spate, deopotrivă de înalte, păreau surori, din faţă, prietene tinere care s-ar scoborî din acelaşi scrânciob, unde-au plutit rizând alături aninate în soare, cer şi vânt, la fel vii, la fel ameţite de vară, aducând pe pământ un neastâmpăr aerian.

Şi în jurul lor, atunci revărsate din trăsură, într-o îmbulzire şi o foială de hulubi speriaţi, pachete, pacheţele şi coşuri de papură, toate făcute şi legate ca vai de lume. Pe deasupra, un geamandan bucşit, încins cu sfoară şi frânghiuţa, un termos şi o liotă de pui de găină cu glasuri suprasoprane de rândunele piuind subt o streşină. Din trăsură mai coborâse a babă cernită; de pe capră, un moşneag cu musteţi fudule şi coada biciului înfiptă în carîmbur cizmei. Iar cinele ciobănesc, niţos, hirsut şi plin de scaieţi, se tolănise la umbra trăsurii, cu palpitaţii trandafirii de limbă lungă, răstind u-se c-o bruscă tresăltare mânioasă la câte-o muscă.

Fetele se mişcară iute ca puii secundelor, în timp ce baba şi moşneşgul, cu grabă terestră de broaşte ţestoase, aduceau spre tren calabalâcul.

Fata cu glas vesel şosea cu biletele, ţinând un coşuleţ într-o mână. Dar chiar lingă scara vagonului se împiedică şi căzu, răsturnând coşul cu cireşe negre drept în faţa trenului. Bombate şi elastice, hui toanele se risipiră ca o turmă de mânji sălbateci într-o depărtare văzută de sus.

— Vai de mine!

Se şi ridicase. Pălăria îi căzuse pe spate, rămânând atârnată de elasticul alunecat în jurul gâtului. Negru, des şi creţ, părul îi împrejmuia compact”tâmplele şi ceafa, umflându-se tumultuos, c-un fel de mişunare sălbatecă şi ageră, ca hoardele barbare, călări venite şi cu suliţi, în jurul unei însorite cetăţi cu portocali în floare. Căci fruntea, obrajii şi gâtul erau în ceasul cel mai luminos fraged al tinereţii.

Mâna celeilalte îi cuprinse afectuos umărul, împingând-o uşor spre scară.

— Hai, Luli, hai, pleacă trenul.

Silabele numelui sunară în lumină — Lu-li — ciocnindu-se uşoare ca o chemare de pasăre nevăzută, sus, printre frunzişuri de crâng.

Luli făcu o mişcare de cumpănă nehotărâtă între tren şi cireşe, dar învinsă de gorniţa plecării, se sui, cu două lacrimi alungite pe obraji.

Atât. Trei minute,

Dar între miliardele de minute ale vieţii, sure ca pânza păianjenilor morţi, acestea se iviseră cu graţia şi prospeţimea unor acuarele de Tonitza.

Trenul porni.

Un căluţ întoarse capul după tren, trimeţindu-i zvon blând de clopoţei rămaşi în soare de iunie, cu numele fetelor de altădată.

Fumătorul posomorât de la fereastra compartimentului de clasa întâi aprinse o nouă ţigară de la focul celei pe sfârşite, dar nu pentru timpul Încet şi lung, ci pentru bătaia de inimă înviorată pe care-o ai atunci când într-o carte anostă descoperi un citat încântător.

*

C-un deget, Luli îşi scoase elasticul care-o strângea de gât, răsturnându-şi pălăria pe genunchi. De obicei, după ce se descopăr, femeile îşi potrivesc părul cu mînile, instinctiv. Luli însă, n-avea nevoie. Părul ei se pieptăna singur, parcă sculptat într-o izbucnire de vânt, afirmând conturul vitalităţii lui vibrante. Şi avea gâtul acela avântat, galeş şi mlădiu, înduioşător de pur, al adolescenţilor decapitaţi în vechimea timpurilor, care-au devenit apoi mucenici tineri în moarte pe icoanele bisericilor. Şi ca şi aceştia, rămaşi la fereastra creştină a veşniciei lor —, cu tot copilărescul colorit al obrajilor umeziţi de lacrimile picurate după cireşe, Luli avea o gravitate meditativă, ea şi cum ar fi ascultat zvonuri şi coruri într-o depărtare a sufletului ţi a vremii.

Parcă o uitase pe Gabriela, deşi numai ele erau în compartimentul de clasa doua, faţă în faţă, lingă fereastră, hurducate de roţile aceluiaşi tren care o ducea pe Luli spre bacalaureat. Gabriela acoperise geamul din dreptul ei cu perdeluţa cafenie, rămânând în umbră. Lumina de afară avea splendoarea toridă a verii pe stânci calcaroase; arşiţă de iunie secetos. Dar nu se înduplecase să tragă storul şi în dreptul lui Luli. Nu numai c-o înfrumuseţa învăluirea soarelui, dar parcă o şi hrănea ca pe fructele tropicale.

Alături de Luli, Gabriela nu mai simţea nevoia cărţilor, măcar ţinute pe braţe, dacă nu şi cetite. Ca o fereastră deschisă pe-o mare lumină de lună cu abur de lilieci înfloriţi, preajma lui Luli îi dădea o uşoară exaltare visătoare. Dacă ar fi fost bărbat, Gabriela ar fi simţit delaolaltă teama şi ispita unei pasionate îndrăgostiri. Era însă o nuanţă care înlătura echivocul. Un lied de Schumann te tulbură cu prezenţa drăgostii la optsprezece ani, fără să-ţi dea nevoia de-a-l strânge în braţe, de-a-l avea numai pentru tine, de-a-i spune „tu” ochi în ochi, respirându-l posesiv. Aşa se simţea alături de Luli: cuprinsă de o proaspătă încântare contemplativă care-o seducea, fără să-i dea imboldul de-a seduce. Căci raporturile ei verbale cu Luli aveau acelaşi firesc, acelaşi calm şi aceeaşi intimitate ca şi până atunci, pe care, din alt punct de vedere, nici nouă ei situaţie de profesoară a lui