Luli, nu le alterase. Schimbarea din ea faţă de Luli coincidă cu surpriza apariţiei, după o despărţire de patru ani, a unei fetiţe numită „Luli-boy” odinioară, revăzută atunci, pe peronul gării Galaţi, cu mirare, alta deşi aceeaşir nouă ca şi numele Luli rămas singur pe buzele Gabrielei, deprinsă ani de-a rândul să-i spuie Luli-boy, adică băieţelul Luli.

Când se cunoscuseră, Luli avea cinci ani, Gabriela, nouă. Un plod şi o fetiţă. Tatăl lui Luli, până atunci judecător de instrucţie la Bârlad, fusese avansat judecător de instrucţie cu grad de preşedinte la Galaţi, unde tatăl Gabrielei era avocat, tot de la Bârlad venit înainte de căsătorie.

— Gabriela, vei avea o nouă prietenă. Vezi să fii drăguţă cu ea.

E greu să fii „drăguţă” cu prietinele impuse de capriciul tatei, mai ales când eşti fetiţă singură la părinţi, abea cuprinsă de pasiunea lecturilor. Dar Lucica Novleanu era într-adevăr dezagreabilă. I se spunea şi „Cică” fiindcă numele Lucica, dat de părinţi, nu încăpuse încă întreg prin guriţa ei până la trei ani, iar de atunci, mândra se vede că toate poveştile apăreau cu numele ei „Ci-că” drept steag şi goarnă, începea şi ea mai toate frazele, cu un „ci-că” spus c-un fel de trufie zburdalnică de mânzoc care nechează cu capul în sus, scuturându-şi coamă.

— Ci-că tu cine eşti?

— Gabriela Nei.

— Spune şi mată frumos cum te cheamă, o îndemnase tatăl ei, de la spate.

Dar Lucica scuturase capul negativ. Cum era cu putinţă ca o fetiţă ştiutoare de poveşti să nu cunoască numele ei cel care mergea în fruntea alaiului zânelor, zmeilor şi feţilor-frumoşi?...

— O cheamă Lucica, dar noi îi spunem Cică. Ştiţi, e cam sălbatecă, o scuzase zâmbind magistratul.

La acea epocă, Lucica Novleanu era numai ochi şi păr. Un păr şi nişte ochi de Herodiadă. Gene zburlite, păr creţ, slabă ca un greier de iarnă, o paloare caldă, şi un arzător clocot în ochii prea mari pentru trupul ei. Cotrobăia cu ochii, ca o ţigancă cu mînile, tot ce vedea în jurul ei. Asta durase cât timp stătuse captivă pe scaunul din salon. Apoi venise fatalul: „Hai, Gabriela, arată fetiţei jucăriile tale”.

Gabriela o luase de mâna să o distreze. Dar mânuţă cu degete lungi îi scăpase din mini ca o şopârlă.

— Ci-că fii tu calul meu.

Imperativ.

Gabriela fusese; era binecrescută.

— Ci-că tu ai păpuşi?

Le avea intacte în somnul lor de domniţe vrăjite. Lucica le mobilizase imediat, ducându-le la război în pas de defilare, cu trâmbiţe în glas şi armate duşmane în mini.

— Ci-că, tu ai doctor?

N-avea.

Avea în schimb lacrimi de văduvă, fiindcă păpuşile făcuseră atâtea vitejii, spunea Lucica, încât erau numai bune de înmormântat.

Peste puţin timp, Gabriela aflase cu o adevărată groază că părinţii micului ciclon cumpăraseră casa de alături. Şi câteva zile după mutare, Lucica apăruse singură la ei în ogradă — se strecurase se vede fără de ştirea părinţilor —, intrase pe la bucătărie şi o descoperise pe Gabriela tot în odaia măcelului, unde îi pusese în braţe o păpuşă gătită ca miresele, spunându-i cu un ton de protectoare dojană:

— Ci-că să nu mai plângi la război.

Şi fugise cum venise.

Păpuşa fusese curcubeul de după furtună.

Lucica Novleanu era. mai puţin ciclon decât părea Ia primul contact Putea să asculte poveşti ceasuri de-a rândul, mult mai concentrată decât copiii cuminţi. Le ascultă însă, fără lene, fără somnolenţă, fără „cap în poală”, cu dinţii încleştaţi, cu bărbia proiectată în afară, rezemându-şi capul slab şi palid în minuta uscată cu degete prelungi. Atitudinea ei avea ceva primitiv oriental. Iţi venea s-o îmbraci cu şalvari, punându-i mărgele albastre la gîî, brăţări în jurul gleznelor, şi pe cap, basma de culoarea macului.

Gabriela nu se mai putea gândi la poveşti, fără să nu-i apară întipărită în minte, Lucica, ascultându-le. La început, poveştile erau un fel de bir: hrană balaurului ca să fie blând.

Lucica nu-i mulţumea. În schimb, însă, apărea din senin, aducându-i cele mai ciudate daruri: burateci, greieri, fluturi, clei de cireş, pui de şopârlă, broaşte ţestoase, licurici, — cu o demnitate de şef de trib african împrietenit cu o faţă albă. După un an însă, Lucica nu mai era acceptată ca o fatalitate, ci dorită. Absenţa ei lăsa un gol în Gabriela, pe care nici o distracţie nu-l putea acoperi. Avea, fireşte, prietene de vârsta ei, cu care se putea juca în felul fetelor, şi vorbi. Nici una însă nu se api'opiase de ea ca Lucica, în clipele când o asculta, privind-o cu ochi de ţigancă ghicitoare în ghioc. Subt formă de ciclon nu-i mai apăruse de la războiul păpuşelor. La „Gabica” era cuminte. Când era însă la ea acasă, Gabriela o „auzea”: drac împieliţat Era în ograda ei ca o ploaie de vară, până şi pe acoperiş, pîntînd, râzând, tiialogînd cu ea, cu pietrele, cu copacii, cu cinii şi pisicile, organizând mereu războaie din care nu ieşea mai cruţată decât păpuşele Gabrielei, căci genunchii, coatele şi fruntea ei, de la cucui până la zgancă, purtau toate semnele eroice.

Apoi venise faza „Luly-boy”.

La şaisprezece ani, Gabriela era domnişoară cu admiratori, pe câtă vreme, vecina ei era o Scufiţă Roşie din cursul inferior cu nota şase la conduită. Avea obraji sănătoşi de ulcică ţărănească plină de căpşune, aceiaşi ochi splendizi de şatră, şi un năsuc tot atât de impertinent ca şi răspunsurile ei. Dar abea crescuse.

Vecine, veneau la şcoală împreună, şi împreună se întorceau acasă. De când începuse să înveţe englezeşte, Gabriela îi spunea „Luli-boy”. Îi bătea dimineaţa La fereastră, şi Luli-boy apărea cu bereta pe-o ureche, mâncând totdeauna pe stradă o felie de pîne unsă cu unt. Era foarte apreciată în clasa a şasea, de când cu răspunsul dat profesoarei de matematecă, domnişoara Ţitron: galbenă ca lămâia — ficat — şi c-o uşoară dicţiune grecească. Gabriela avea teză. Luli-boy venise într-un suflet să-i aducă sticluţa cu cerneală uitată la ea. Domnişoara Ţitron o surprinsese înconjurată de fetele care-i admirau părul, genele şi vivacitatea de veveriţă îmblânzită.

— Ce cauţi aci, fetiţo?

— Am venit la prietena mea.

— Care prietenă? Ce prietenă? Cine îndrăzneşte?

Dar Luli nu-şi pierduse cumpătul. Scuturându-şi părul, cu mişcarea-aceea de mânz care nechează — păstrată din întâia copilărie —,