— Clasa a şasea.

Zâmbise şi profesoara.

De atunci, şi în cancelarie, Novleanu Lucia era numită prietena clasei a şasea. Evident, măgulirea era de partea lui Luli-boy: oricum, fetiţă din cursul inferior. Dar cu toată diferenţa de vârstă, de rang şcolar, şi cu tot prestigiul pe care-l avea Gabriela faţă de ea, Luli-boy nu era ordonanţa Gabrielei, ci mai degrabă pajul ei răsfăţat. Tovărăşia lor surprindea mai ales pe prietenele Gabrielei, care se bucura de o mare reputaţie şcolară.

— Ce poţi tu vorbi cu dracul acesta!

A vorbi, în sensul orgolios adolescent: adică schimb de gânduri, filosofare în doi, confidenţe, proiecte împărtăşite, complicitate mândră de generaţie nouă.

Mirarea prietenelor Gabrielei nu izvora numai din contrastul vrâstelor — ireductibil pentru fete abea tinere —, dar şi din natura lui Luli-boy, atât de opusă Gabrielei. Căci Luli-boy era un fel de Aghiuţă care stimula în recreaţii duhul băieţesc al cursului inferior, organizând tot războaie, oarecum sportive: cu mingea, săniuţa şi chiar sabia de lemn, — de pe urma cărora, participantele stângace sau temerare se alegeau cu semne ca şi păpuşile Gabrielei.

— Parcă-i fată de militar, nu de magistrat, se spunea la liceu.

Pe câtă vreme Gabriela, cu toate că învăţa tenis, patinaj, înot şi călărie, şi dansa pe deasupra, era socotită şi şcolar şi extraşcolar ca o „intelectuală”.

Şi totuşi, Luli era încorporată în intimitatea Gabrielei, fiind, ca şi mai înainte, „auditoriul” ei. Îi istorisea toate lecturile, comentându-le, parcă neluând în seamă diferenţa de vrâsta. Şi ochi lui Luli-boy se deschideau gravi şi arzători, ca şi odinioară când era o mică ţigăncuşă albă care asculta poveşti. Parcă erau două fiinţe în ea: una care trăia exterior, pasionat şi copilăros, vorbareţă, agresivă, numai clocot şi neastâmpăr; şi alta care asculta transmisiunile Gabrielei cu o prematură concentrare în ochi.

Tot aşa intră, fără s-o ştie şi s-o audă nimeni — cinii n-o lătrau: avea darul de-a se împrieteni de îndată cu toate dobitoacele — şi se instală în odaia Gabrielei jos pe covor, cu spatele rezemat de părete. Gabriela o simţea cu coada ochiului. Dacă lucra, continua până ce isprăvea, fără grabă, trimeţîndu-i în treacăt un zâmbet prietenos. Nu numai că n-o deranja, dar prezenţa ei înviora intimitatea, ca ochii unei stele deschişi în fiecare seară la fereastră, într-acelaşi loc al cerului. Era de acolo, deşi venea de afară. Dacă ardea focul în sobă, mai aducea un lemn de la bucătărie şi se uita apoi la foc. Alteori se uita la Gabriela cum lucrează, ca şi la foc. Alteori, cu capul răsturnat pe spate, se uita în sus, ca un ciobănaş pe un vârf de munte.

— La ce te gândeşti tu, Luli-boy? o întrebase odată Gabriela, cu condeiul în mină, intrigată de perfectă ei pasivitate.

— Aşa... departe...

Şi mâna ei îngustă cu degete fine făcuse un gest graţios, uşor, ca şi cum şi^ar fi muiat degetele în coardele unei harfe: mâna cu care făcea numai drăcii, pe-afară.

Locul acela de lingă zid era al ei, ca şi cum ar fi germinat acolo.

Mai avea şi alte drepturi în casa Gabrielei. La bucătărie, primăvara, ea învârtea puii în frigare, deasupra jarului, ronţăind un morcov crud. La bucătărie i se spunea Luluţa, şi era foarte bine primită. Se interesa de pisici, de cini, de puii lor, şi de tot ce se întâmpla cu fructele şi legumele în apă şi foc.

— Ei, Luluţa nu-i ca duduia noastră, spunea bucătăreasa. Are să fie o gospodină... Îşi vâra năsucul în toate oalele cercetând şi adulmecând, aducând Gabrielei miros de bucătărie şi informaţii despre „ce-aveţi la masă”. Avusese un singur conflict la bucătărie. Dăruise odată Gabrielei un pui de cioară, prins de ea. Peste câtva timp, darul căpătase glas de bariton şi năravuri păsăreşti. Gabriela îl expulzase la bucătărie. Ion, aşa îl botezase Luli, era un cioroi privilegiat: se îngrăşase din cale-afară, făcând burtă de crap — cum spunea Luli — fiindcă bucătăreasa era convinsă că ea l-a îmblânzit şi că nu pleacă de dragul ei, cu toate că-i cam tăia aripele. Într-o zi, Ion dispăruse. Că l-au mâncat pisicile, c-a zburat... Dar bucătăreasa se uita de-atunci cam chiorâş la Luluţa.

— Tu? o întrebase Gabriela confidenţial.

— El, răspunse Luli, bătând din palme în chip de zbor.

Cărţile Gabrielei ea le tăia cu un cuţit de masă, care

părea paloş în mânuţa ei. Aşa că era la curent cu toate lecturile Gabrielei, întâi prin titluri şi fraze culese la în tâmplare, apoi prin istorisirile devenite o tradiţie. Cu lecturile personale şi directe ajunsese la muşchetarii lui Dumas. Prin Gabriela însă, trecuse de Loti, Farrère şi Turgheniev, ajungând până la Dostoievski. Făptura ei minusculă, cu numele eroilor lui Dostoievski în gură, dădea impresia furnicelor care duc fire de pai uriaşe, cu o mare seriozitate.

La începutul primăverii, Luli-boy dispărea inexplicabil.

— De ce n-ai venit aseară? o întreba Gabriela dimineaţa când se duceau la şcoală.

— Am avut treabă, răspundea mica şcolăriţă, evitând s-o privească pe cea din cursul superior.

Până când, într-o seară a unui început de primăvară, intrigată de anuala repetare a acestor dispariţii şi simţind lipsa ei în odaie, Gabriela plecase în investigare. O căutase acasă. Dar acasă toţi o credeau la Gabriela. Nu era nicăieri. În sfârşit, printr-un pur hazard, ridicând ochii spre cerul înserării, Gabriela o descoperise pe acoperiş.

— Ce faci acolo, Luli-boy?

— Sst! îi răspunse Luli-boy cu un deget pe gură, apărând din cerul hornurilor. Şi scoborîndu-se de acolo îi încredinţase la ureche secretul: aştepta cocorii. Exact reeditarea prieteniei cu clasa a şasea.

Cum pui pe marginea ferestrei fărâmituri pentru vrăbiile familiare, Gabriela îi pregătea uneori câte o surpriză: bomboane, fructe, alune, turtă dulce, ascunse alături de locul ei, subt faldul unei perdele. Pe aceea, mina lui Luli, după ce se aşeza, făcea câte o mică inspecţie laterală. Gabriela o auzea ronţăind. De mulţumit, nu mulţumea. Dar odată o rugase pe Gabriela să se plimbe numai cu ea. Ieşiseră împreună. Luli o condusese la da- barcader.

— Gabico, hai să facem o plimbare cu barca, o invitase ea, arătând o barcă multicoloră, cu motor şi steguleţ.

— Luli-boy, n-am bani la mine.

— Dar am eu, zise Luli