Când venise, ceasul despărţirii, Luli-boy era încă în

cursul inferior. Gabriela absolvise liceul.

Tatăl ei obţinuse un loc de avocat în contenciosul Băncii Naţionale de la Bucureşti, aşa că plecarea ei la universitate însemna şi părăsirea Galaţilor, a camaradelor dc şcoală, a casei copilăriei şi a lui Luli-boy. Mai cu seamă.

Accentul acestei melancolii de hotar cădea pe Luli-boy. În ea se incarna intimitatea anilor de copilărie şi de şcoală. Ea era puiul rămas în cuibul gol, în clipa călătoriei spre viaţă. Şi totuşi, niciodată Luli-boy nu fusese mai veselă dedt în ceasurile împachetării. Zburda prin odăi, parcă încântată de sonoritatea de biserică a casei care se golea. Ea fusese zâmbetul mutării, zâmbetul copilăriei de care te desparţi. Mică în sine, părea şi mai mică alături de dulapurile scoase pe uşă şi alături de camioanele cu cai normanzi.

La gară, lume multă venită să-şi ia rămas bun. Luli, nicăieri. Gabriela o căutase pe subt canapele, printre paltoane, convinsă că iar le face vrea farsă. Dar nu-i dăduse de urmă, cu toate-că minutarele deveneau solemne că genele unei agonii. Şi abea în clipa clopoţelului care mai amintea parcă o ultimă oară sunetul recreaţiilor şcolare, Gabriela, uitându-se din întâmplare pe fereastra care dădea pe cealaltă parte a trenului, o descoperise pe Luli-boy plângând cu ochii ţintă la fereastră, mică şi singură în faţa trenului ca greierul baladei lui Topîrceanu: „Cri-cri-cri, toamnă gri, tare-s mic şi amărât”. Nici n-avusese timp să o sărute. Trenul se urnea, în timp ce Gabriela lupta” să deschidă fereastra. Dar Luli-boy. sub ochii ei înspăimântaţi, după ce trenul pornise, se luase după tren c-un trap iute, şi zvârlise pe fereastră un mare pachet plat: ediţia de lux a poeziilor lui Eminescu. Ş-apoi, fiindcă mai toţi călătorii priveau scena, ţipând la ea: „Ia seama, fetiţo, are să te calce trenul!” — îşi scuturase iar capul şi, cu ochii zburliţi de fulgere, scosese o limbă drăcească, lăsând trenul să defileze prin faţa ei.

Cu tot plânsul, Luli fusese tot zâmbet în ultima clipă a despărţirii.

De-atunci, căile lor se despărţiseră, parcă pentru totdeauna. Luli-boy rămăsese la Galaţi, printre vechile amintiri, devenind „fetiţa cu care mă jucam în copilărie”. Aşa se păstrase în mintea Gabrielei: miniaturală, graţioasă şi zburdalnică, iluminând uneori asupra somnului,. În clipa unei întâmplătoare amintiri, faţa Gabrielei, cu un zâmbet care exprimat în vorbe ar fi însemnat:

„Ce drăguţ copil”. Se gândea la ea tot mai rar, fiindcă trăia intens anii universităţii: altă muncă, alte distracţii, alţi camarazi, alt oraş. Câtă vreme trăiseră alături, şi-o încorporase ca pe-o amuletă, făcând-o să participe astfel la viaţa vrâstei ei. Acum însă, de când se despărţiseră, vrâsta devenise ocean între ele, păstrând-o pe Luli la un orizont, invizibil de mică, abea punct.

După ce-şi luase licenţa, îndemnată pe de o parte de situaţia modestă a părinţilor ei încurcaţi băneşte în vremuri din ce în ce mai grele — boli, ipoteci intrate în conversiune —, iar pe de altă parte cuprinsă de dorinţa vieţii neatârnate, caracteristică mai ales generaţiilor de după război, sătulă de tutelă şi sedentarism, căutase o posibilitate de câştig oricât de modest, hotărâtă să-şi treacă doctoratul în litere fără de ajutorul părinţilor. Ocazia se ivise. Fosta ei profesoară de franceză de la Galaţi îi oferea suplinirea catedrei în timpul congediului nelimitat obţinut prin politică. La început, Gabriela şovăise. Despărţirea de Bucureşti nu era atât de uşoară. Dar zâmbetul glumeţ al unei telegrame o hotărâse brusc, cum te-ar determina o grădină întrezărită să apuci pe un drum, în loc să apuci pe altul.

Iată textul telegramei:

Vă aşteptăm.

Clasa opta.

Ştiuse de îndată că pluralul o ascunde pe Luli-boy.

Îi răspunse lui Luli:

Sosesc.

Gabriela.

De la Bucureşti până la Galaţi zâmbise de atâtea ori, încât vecinii, curtenitori din clipa când se instalaseră, deveniseră întreprinzători. Natural, n-aveau nici un amestec cu zâmbetul întors peste ani. De-a lungul acestei călătorii şi spre trecut Luli era ca prezenţa sprintenă a stâlpilor de telegraf cu clipiri de rândunele, la ferestrele goanei. Şi se mai întâmplă ceva în sufletul Gabrielei: involuntara mândrie a celui care vine de departe, călător cu enigma pe umăr ca un şoim de vânătoare, spre cei care-au rămas pe loc înconjuraţi de cunoscut. Plecase abea ridicată pe de băncile şcolii, ducând încă timiditatea şi stângăcia provincială. Se întorcea de la Bucureşti licenţiată, profesoara fostelor ei camarade de liceu, ca după o victorie când eşti tânăr. După anii de Bucureşti, Galaţul îi apărea mic şi intim, clădit parcă pe un covor al unei odăi familiare, să-l cuprinzi într-o mină, cu Luli-boy în el, ca un cărăbuş zburlit de zbor,

În clipa când luminile Galaţului se iviseră cu ochi fosforescenţi de buhne şi pisici, o revăzuse pe Luli cu limba scoasă şi bereta strâmba, în faţa trenului.

Asta se întâmpla cu ani în urmă, căci în clipa opririi trenului, după ce se uitase pe fereastra compartimentului fără să zărească pe peron ceea ce căuta, când văzuse la uşă capul tânăr şi solemn în paloarea lui de argint, ca un răsărit de lună pe mare — exclamase:

— Luli... rămânând cu ochii mari deschişi spre ea, ca şi cum ar fi întrebat-o intimidată: „Domnişoară, unde-i Luli-boy?”

Înaltă cât şi Gabriela, de la Luli-boy nu mai păstrase decât ochii, părul şi mînile înguste cu degete prelungi. Îţi venea s-o respiri, nu s-o priveşti. Şi în acea clipă chiar, cu toate că Luli îi întinsese braţele, spunându-i: „Ce bine-mi pare că te revăd, Gabico”, — şoimul enigmatic nu mai era pe umărul Gabrielei, ci pe-al lui Luli. Parcă ea venea de departe, dintr-o misterioasă călătorie, deşi Gabriela sosea pe vechile locuri, regăsind-o tot acolo, alta însă.

De-atunci începuse faza Luli.

Şi de-atunci, Gabriela o observase necontenit, mirarea şi încântarea primei revederi prelungindu-se şi înnoindu-se. Era profesoară ei şi pe deasupra locuiau împreună, căci părinţii lui Luli nici nu concepeau ca prietena ei din copilărie să locuiască în altă parte. De fapt, noua atmosferă de familie, cu deprinderi la care trebuie să te adaptezi, cedând din capriciile libertăţii tale, n-o atrăgea deloc pe Gabriela; tocmai de aşa ceva dorea să scape Dar o atrăgea Luli. Din cauza, ei numai cedase stăruinţelor,