Aşadar se vedeau mereu, trăind alături, şi totuşi Luli mereu o intrigă şi o emoţiona, ca şi cum ar fi zărit-o numai* fără să-i ştie glasul şi mintea, fără să-i cunoască intimitatea şi trecutul. Impresia aceasta însă o păstra în ea ca pe un secret, nu fiindcă ar fi avut un caracter indivulgabil dar pentru că n-avea cui să-l împărtăşească Nici notele din catalog, nici comentariile din cancelarie, nici reputaţia printre cunoscuţi nu confereau lui Luli o personalitate excepţională. La şcoală era printre fruntaşe, fără să fie faima unei , promoţii, cum fusese Gabriela.

— Prietena clasei a şasea s-a muiat de când a crescut, îi spusese domnişoara Ţitron. Am mai îmblânzit-o noi, revenise ea, transformând într-un merit personal ceea ce spontan atribuise vrâstei.

Într-adevăr, la şcoală Luli era o elevă cuminte şi normai bună. Nu se singulariza prin nimic. Printre colegele el mai erau încă multe fete frumoase — spuneau profesoarele, — aşa că şi din acest punct de vedere, Luli era integrată într-o pluralitate. Cei de-acasă o adorau, dar pentru ei nu era decât o Luli-boy devenită „domnişoară”, gata-gata să intre în balul vieţii. Lipsa de mirare şi de încântare exclamativă a celorlalţi faţă de Luli dădea Gabrielei certitudinea că ei n-o văd, nu că ea se înşeală. Şi totuşi, nici ea nu putea defini profund cauza care, în sufletul ei, o singulariza pe Luli încântător între celelalte fete, fie cunoscute, fie străine. Plăcerea de-a trăi alături de Luli, de-a o însoţi în plimbări, de-a sta de vorbă cu ea, de-a o avea alături, de-a o privi — o domina acaparând-o, făcând-o parcă să renunţe temporar la afirmarea propriei ei feminităţi, deşi era tânără, abea cu patru ani mai mare decât Luli. Dar pentru Gabriela, tinereţea lui Luli era altceva, parcă abea atunci întâia oară întâlnire Luli îi apărea într-o veşnică lumină de lună, care dădea o îndulcire de taină albă trupului şi sufletului ei.

Odinioară, Luli-boy era auditorul Gabrielei şi oarecum spectatorul ei intim. Acum, Gabriela luase rolul de atunci al lui Luli-boy. Raporturile dintre ele erau perfect normale, afectuoase, neatinse de nici o constrângere. Atât numai că Luli parcă evita să vorbească despre ea. Gabriela o invitase indirect, făcându-i câteva confidenţe. Dar Luli alunecase spre generalităţi, tocmai în clipa când tăcerea interogativă a Gabrielei aştepta parcă pasul spovedaniei. Luli observase dezamăgirea Gabrielei, şi-o spusese mai târziu, prietenos, dar c-un fel de jenă, şi în treacăt:

— Ce vrei să-ţi spun eu despre mine Gabico? Tu nu mă vezi...

Având aerul să-i spuie: „Sunt o fată ca toate fetele. Nimic interesant.”

De la o vreme însă, şi fără ca nimic exterior să justifice aşa ceva, Gabriela o crezuse îndrăgostită. Permanenţa tăinuită a unei pasiuni putea să comunice şi Gabrielei o tulburare fără cauză aparentă, dai cu atât mai intensă, ca acele unde de parfum aduse până-n largul mărilor de brizele uşoare ale primăverii, fără ca ţărmul înflorit să apară ochiului.

Cine?...

Nici un bărbat nu dăduse Gabrielei bătaia de inimă adusă de această întrebare care-o privea pe Luli. Răspunsul nu-l putea găsi privind în jurul lor, printre cunoscuţi. Unde era acest „cine?‘‘ a cărui prezenţă în Luli îi dădea o aspiraţie nostalgică? Cine putea fi? Cum era?...

Întrebări care depăşeau cu mult simpla curiozitate, căci rădăcinile lor erau în inima Gabrielei — de unde-şi trăgeau hrana —, nu în mintea ei unde numai apăreau.

Niciodată Gabriela nu simţise o aspiraţie mai profundă spre obscura splendoare a drăgostii, decât de-a-lungul acestei epoci când căuta să întrevadă în Luli, ca într-o altă năframă a Sfintei Veronica, chipul necunoscut al unui bărbat.

Şi această aspiraţie, în loc s-o răsfrângă asupra sufletului adus de la Bucureşti, în loc s-o determine să întindă în sfârşit braţele celui de-acolo, care-i scria în fiecare zi, dimpotrivă, o îndepărta de el, lăsându-l încolo pe un ţărm rămas, cu sufletul palpitând alături de Luli, ca în pânza unei corăbii care-o ducea şi pe ea spre necunoscut.

La început venise cu intenţia să plece în fiecare străbată la Bucureşti. Amânase de câteva ori, sub diferite pretexte, până când renunţase. La scrisorile pe care le primea zilnic, răspundea tot mai rar şi c-un efort tot mai penibil, căci fiecare zi agrava raporturile dintre ea şi cel care se socotea înainte de plecarea ei la Galaţi, aproape logodnicul ei. Îl iubise vreodată? La Bucureşti sperase că-l va iubi, stimîndu-l, fiind camarada lui, deprinsă să-l ştie alături de ea devotat şi ocrotitor, acordându-i ei întâietate cu toate că era pasionat de medicină, cu fanatismul acela al adevăraţilor oameni de ştiinţă. Înainte de-a o întâlni pe Gabriela, Matei Dima era poreclit de camarazii lui „amantul microbilor”. Lucra la laboratorul „Babeş”, fiind deocamdată conferenţiar universitar. Se îndrăgostise de Gabriela <cu ochii închişi, total, încă de pe vremea când ea era în anul întâi. Deocamdată nu-i ceruse decât să-l accepte ca adorator şi camarad. Devenise tovarăşul ei de teatru, concerte, expoziţii de pictură, plimbări, dovedind o prospeţime de entuziasm atribuită în genere numai poeţilor, deloc însă oamenilor de ştiinţă. Gabriela se deprinsese frăţeşte cu el. Când plecase pentru şase luni în Orient, trimis să studieze lepră, Gabriela se simţise mai mult desperecheată decât singură, fără să desluşească de?ajuns de limpede, dacă afectuoasa ei alarmă, în unele zile, era datorită absenţei unui om iubit, sau îngrijorării pentru viaţa unui prieten aflat printre primejdii. Prezenţa lui alături de ea îi dădea numai linişte; nici un fel de nelinişti. Abea se simţea femeie alături de el, cu toate că ochii lui mereu admirativi îi aminteau necontenit că tovarăşul ei e bărbat. Dacă nu l-ar fi stimat, l-ar fi socotit că pe un cine credincios care te fereşte de primejdii, veghindu-te. În ultimul timp însă, simţise alături de el dojana conştiinţei unei ingratitudini de care-ţi dai seamă. Ca cineva care primeşte mereu daruri, fără să dea nimic în schimb. Şi subt impulsiunea acestui sentiment — de justiţie, nu de dragoste — îi spusese odată din senin aşteaptă, strângându-i mâinile şi privindu-i ochii, dând vorbei „aşteaptă” semnificaţia „aşteaptă-mă”. O cvasi-logodnă.

De când însă trăia alături de Luli, simţea categoric că