nu-şi mai poate ţine cuvântul. Ceea ce la Bucureşti îi apăruse ca o răsplată firească din partea ei, acum îi apărea ca un sacrificiu de care nu se simţea capabilă.

Primea zilnic scrisori care nu păreau scrise într-un laborator, ci într-un alt veac. Dar ceea ce până mai ieri îi apăruse proaspăt, juvenil, — acum îi apărea demodat şi fad.

După vreo două luni de despărţire, Matei Dima îi ceruse voie într-o scrisoare să vie la Galaţi s-o vadă.

„Prietenă scumpă — nu îndrăznea să-i spuie altfel — nu vreau să devin fetişist alături de o fotografie. Dă-mi voie să-ţi aud glasul...”

Poate că era cam desuetă delicateţa timorată a gestului; dar Gabriela-i văzuse numai ridicolul. Ca şi cum ai cere voie unei femei s-o săruţi. Îi răspunsese că nu vrea să fie tulburată, fiindcă-şi lucrează teza de doctorat şi are nevoie de perfectă izolare.

Matei Dima acceptase fără murmur. Dar după alte cinci luni, venise la Galaţi, neanunţat. O aşteptase în faţa şcolii, apariţia lui dând Gabrielei o contracţie repulsivă, îl prezentase lui Luli — „Doctorul Dima, un vechi prieten” — şi-ntr-adevăr, prezenţa lui Luli dându-i numai o semnificaţie de vechi prieten, îl acceptase ca atare, cu o cordialitate nesilită, care-l situa însă cu totul în afara Gabrielei; căci în lăuntru îl repudia, cu inima închisă. De-a lungul plimbării şi vizitei, Gabriela n-o lăsase pe Luli de lângă ei nici o clipă. Iar la plecare, când o întâmplătoare dar scurtă izolare îi pusese faţă în faţă, Matei Dima o întrebase c-un tremur abea stăpânit în glas şi-îi mâini:

— Spune-mi, Gabriela, iubeşti pe altcineva?

— Nu iubesc pe nimeni.

Net.

De-atunci nu-l revăzuse. Scrisorile lui oftau umil, nu ca frunzişurile, ci ca frunzele care se târăsc. Gabriela îi răspundea din când în când — cam de două ori pe lună, — dar atât de impersonal, încât scrisorile ei aveau caracterul unei buletin informativ. Natural* nimic despre Luli: deci, nimic despre ea. În această situaţie, apropierea vacanţei, în loc să însemne bucuria verii după un an de muncă, o îngheţa. Din cauza lui Matei Dima avea oroare de Bucureşti. Iată de ce, după sfârşitul anului şcolar, subt pretextul că vrea s-o pregătească pe Luli pentru bacalaureat, asistând-o şi în timpului examenului, îşi amânase iar plecarea.

— Ştiţi ce? le propusese tatăl lui Luli. Ce-ar fi dacă aţi pleca la vie? Aer curat, linişte...

Acceptaseră încântate. Via era în judeţul Tuto va. Câteva ceasuri de tren, două cu trăsura. Libere: ele două însoţite de umbra lui Luli, dadaia, o ţărancă posomorită care-o crescuse pe Luli cu poveşti, faţă severă şi ochi blânzi.

Aşadar plecaseră cu dadaia. La gară le aştepta moş Ciocîrdel cu trăsura. Luli sărise din tren înainte de-a se opri de-a binelea. Gabriela o găsise cu obrazul lipit pe rând de gâtul căluţilor trăsurii care le aştepta cu lumina vacanţei în ea.

— Săracii ei. moşneguţii mei, cu urechi de iepurachi...

Şi cu toate că dadaia era o autoritate îndărătnică, Luli nu se lăsase până ce nu obţinuse de la ea, din fundul fundului geamantanului legat cu sfoară, zahăr pentru căluţii deprinşi să mănânce din palma ei.

Locurile şi via erau blânde şi modeste ca şi căluţii. Dar Luli se lipea de ele, ca şi de căluţi, hrănindu-le parcă din palma amintirii.

Şi acolo abea, Gabriela descoperise secretul lui Luli, la sfârşitul săptămânii.

Îşi petrecuseră zilele recapitulând scrupulos materiile pentru bacalaureat. Bineînţeles, pe iarbă în livadă,- aşezate pe un pled? Gabriela acoperită cu „pagoda”, pălăria ardelenească, Luli — cu capul gol. Gabriela se cam temea de albine, viespi, şopârle, lilieci, şerpi şi hoţi; Luli, deloc. Cu greu o hotărâse pe Gabriela să doarmă afară, în cerdac.

Învăţau împreună.

— „Vides ut alta stet...” începea Gabriela.

Şi Luli trebuia să continue oda lui Horaţiu: „...stet hive candidum...”

Dar cum să vorbeşti despre zăpadă, chiar când acoperă sfântă un vers de-al lui Horaţiu, alături de un păr busuioc, al cărui parfum, încins de soare, curge ca o miere darnică...

Şi Gabriela, c-o tresărire veselă, o vedea De Luli sărind ca o lăcustă, ridicînduse, agăţându-se, căţărându-se, înălţându-se — şi de sus, dintre busuioacele cu obraji de ţărăncuţă, scuturând asupra ei dulce potop de iunie, ş-apoi spunând în întregime oda lui Horaţiu, cu atâta tinereţă printre frunze de fruct şi subt cer de soare, încât textul clasic respira, cu firele de argint ale lui Horaţiu, aprinse în zâmbet alb...

Aşa că îndeobşte, Luli îi răspundea de la etajul vegetal unde apare obrazul fructelor mici şi unde-s glasurile cu aripi.

Dar uneori nici acolo nu era. Dispărea. Un ceas, două. Apoi se întorcea cu paşi înceţi.

— De unde vii, Luli?

— M-am plimbat

Dar Gabriela observase o particularitate. Luli nu scria decât obligată: la şcoală. Încolo, deloc. În schimb, când~ dispărea ea, dispărea şi creionul Gabrielei: un creion cu mină. Într-o zi, Gabriela o pândise şi o urmărise. Ajunseseră aşa una după alta, tocmai departe. Iarbă, flori mărunte, cer, greieri, soare.

Nici un om. Câte-un cocostârc ţinea pe câmp locul oamenilor. O singurătate fericită ca râsul unui obraz de copil adormit. Soare blond în depărtare, cer albastru.

Un loc unde nu te puteai întâlni decât cu tine în dumineca celei mai curate singurătăţi.

Inima Gabrielei bătea greu în aurul toropit al verii. Acum era sigură: Luli scria trişori de dragoste. O vedea mai departe, culcată cu faţa în jos, cu coatele turtite În lături, scriind singură între iarbă şi cer.

Apoi se ridicase brusc, rupsese, aruncase şi plecase. Gabriela se culcase la pământ ca pieile-roşii când urmăresc. Luli ar fi putut s-o vadă. Dar n-o văzuse fiindcă n-avea ochi de cercetare decât pentru sufletul ei. Se înapoia iute, concentrată c-un fel de mânie.

Singură, Gabriela se îndreptase spre focul lui Luli. Găsise foaia ruptă. Şi urma trupului ei culcat în iarbă. Acolo s-aşezase, la fel, plutind cu faţa la pământ. Ierburile erau numai cântec: coruri de argint subţire că tremurul stelelor şi-al apelor.

Libelule dansau cu aripi străvezii ca nişte mici iele ale amiezii.

Scrisul lui Luli apărea în orbirea dănţuitoare a verii, subt ochii Gabrielei. Două rânduri. Scrise pe iarbă, nervos, cuvintele străpungeau foaia, cu corniţe parcă, într-un fel de zvâcnire dezordonată, nevoind să accepte captivitatea pe foaia îngustă şi plată.

 

„Pe harfa răsturnat