class="t11">ă a ierburilor tale, Vară, trupul şi sufletul meu sunt începutul urnii mare cântec şi tremurul mâinii care-l caută.”

 

Atât.

— Luli! Luli!...

Asta era dar Luli.

La întors Gabriela parcă aducea pe buze întiile versuri ale lumii culese din rouă.

— Gabico, de unde vii?

— M-am plimbat...

Dar nu se putuse împiedica să nu-i dezmierde fruntea uşor, zâmbindu-i ca unei zări străvezii în misterul sosirilor de primăvară.

— La ce te gândeşti, Luli-boy?

— ...Aşa... departe...

O revedea aşezată ca o ţigăncuşă albă pe covor, lingă zid, parcă dezmierdând coarde cu degetele subţiri.

— Ce faci acolo, Luli-boy?

— Sst. Aştept cocorii.

Luli-boy îi aştepta pe acoperişul casei.

Acum îi aştepta în ea, înălţată spre cerul ei lăuntric, nouă în vechimea lumii, cu trupul ei de dansatoare arabă şi obrazul ei alb de argintul sufletului, în care ochii apăreau negri ca de subt un voal oriental.

Ciudată reacţie: o înduioşase şi o îmbunase atât de tare secretul lui Luli, încât simţise nevoia să facă o faptă bună, generoasă. Şi cum ai jertfi o mieluţă pe un altar, scrisese lui Matei Dima chiar în acea zi, o scrisoare afectuoasă. Toate cuvintele acelei scrisori erau foarte tinere şi alergau sprinten în soarele verii:

„Mina mea încălzită şi pârlita de soarele de aici, îţi strânge mâna, credincios prieten”.

Apoi venise ultima noapte. Se deprinsese şi Gabriela să doarmă în cerdac, dar cu pază. Cum? Ele două dormeau pe două saltele alăturate, aşezate într-un capăt al cerdacului. În celălalt capăt dormea dadaia. Pe treptele cerdacului dormea Gavrilă I-iu: un cine ciobănesc cu piept de zimbru. În ogradă, culcat pe cojoc, tuşea moş Ciorîrdel, când nu horăia, alături de o puşcă străveche, parcă de pe vremea turcilor, care totuşi îşi păstrase prestigiul ei de puşcă. Şi mai erau încă. Subt streşina cerdacului, dormitor pe aripi lângă dormitor, cuiburi de rândunele. Pe cerdac, Gavrilă al II-lea, un motan rural, fălcos ca o gutuie, negru pe trup şi cu picioarele albe ca un gospodar noaptea, în nădragi. Şi în sfârşit, ca nişte lebede bâlbâite, un cârd de gâşte care clămpăneau şi prin somn.

Aşa că într-o astfel de cetate întărită, frica nu putea să intre.

Dar în ultima noapte intrase luna plină.

Dinţii noaptea fusese neagră ca o mulţime de rândunele, pană lingă pană, adormindu-l pe străjerul cu flintă.

Apoi, parcă zburaseră deodată miliardele de rândunele, descoperind trupul unei imensităţi de marmură antică.

Asta se întâmpla târziu, mult după „noapte-bună”.

Apoi totul devenise străveziu, fără pondere şi fără contur, clădit parcă din abur, pe ape imense Cu adâncul mort, — şi pe cer, rotund ca de uliu, apăruse ochiul de argint fără de gene, care priveşte sufletele mai afund decât somnul.

Luna.

E foarte greu, când dormi afară, să ştii dacă te-ai trezit sau dacă n-ai dormit deloc; mai ales când deschizi ochii în ziua polară a miezului de noapte.. E un somn ager şi sprinten, de-a lungul căruia ceasul e clipă, şi noaptea de vară nu mai lungă, deşi cu stele, decât genele pleoapelor lăsate. Când şi le ridicase, Gabriela văzuse luna ca o mare „bună dimineaţa” înflorită înspre ea, printre frunzele care umbreau faţada cerdacului. Ridicase capul de pe pernă. Alături, nimeni. Patul era gol ca o lespede după o evaporare.

N-o alarmase deloc absenţa lui Luli, dar direct, imediat, fără nici o tranziţie, ca parfumul unei înfloriri de miez de noapte, vorbele găsite în soare reveniseră, destrămându-se în trilurile greierilor.

„...Începutul unui mare cântec” şedea pe marginea cerdacului, ca pe o fântână deschisă, cu profilul în lumina lunii. Mlădiul ei gât alb plutea ca tulpinele ieşite din ape, ducând spre cer obrajii care aveau gestul de potir oferit lunii al lotuşilor şi al nuferilor, împrejmuiţi de apa întunecată a părului.

N-ar fi vroit s-o tulbure, dar era ceasul care porunceşte gândurilor să vorbească în tăcerea care le ascultă.

Gabriela venise lingă Luli. La apropierea Gabrielei, Luli nu tresărise, căci era noaptea ochilor deschişi, şi nesomnul oricui n-o putea mira, necum surprinde.

Dar se roşise până-n urechi, cu genele plecate, cum roşesc numai feţele al căror secret de dragoste a fost aflat de alţii, auzind pe buzele Gabrielei vorbele nemernice aruncate de ea pe un câmp singuratic. Apoi ridicase spre Gabriela ochi întrebători.

— Presimţeam ceva, Luli. Te-am urmărit — iartă-mă — şi am găsit manuscrisul rupt. Sunt întâiul tău cetitor.

Luli tăcuse, cu fruntea încordată, buza de jos uşor răsfrânta, rezemându-şi bărbia în pumn. Şedea pe scândură îngustă cu genunchii aduşi la bărbie. Era îmbrăcată într-o pijama de lină subţire. Parcă plutea într-o lotcă pe un ostrov de argint.

Oftase uşor, ridicând din umeri, resemnându-se parcă.

— Luli, de când scrii?

— Gabico dragă, dar nu scriu. O frază, o simplă frază...

Glasul avea un accent de dezolare. Se apăra.

Îşi suflecase mânicile pijamalei. Avea un tact uşor în vârful papucilor. Un amestec de enervare, de şovăire, de nevoie de-a spune şi de pudoare pentru ceea ce apăruse în sufletul ei intim şi tulburător, ca cea dintâi rotunzire a sânilor. Nici un orgoliu însă; mai degrabă o ruşinare.

Elanul Gabrielei se oprise nehotărât. Mînile ei, pornite spre Luli, reveniseră c-un gol, ca şi cum ar fi scăpat vasul pe care i-l aduceau.

Luli îi apucase mînile deodată, bătîndu-i-le afectuos ca pe un boţ de mânz, dar faţa ei nu era veselă.

— Ce-i, Luli? o alintase Gabriela, cu glasul îndulcit ca pe un copil mic pe care-l doare capul. E greu?

— Uite şi tu: asta...

Arătase cu o rotire a braţului gol palatele veneţiene ale nopţii.

— ... şi asta!

Mâna se oprise pe fruntea ei încordată.

— Asta luptă cu asta. Ce vrei să fac?

— Să scrii, Luli, fiindcă ai talent.

— Gabico!

— Da, Luli, sunt sigură.

Alt val de sânge înroşise obrajii lui Luli, aprinzându-i ochii.

— Gabico, hai să ne plimbăm.

— Hai.

În pijamale şi în papuci. Descoperite. Pe iarba livezii alergau paşi albi ai luminii venite printre frunze într-un fel de menuet cadenţat. Uneori cădeau fructe singure, prin somn, visând poate că sunt culese. O vastă intimitate, ca un ocean care-ar deveni bun ca ochii boilor.

— M-am prostit, Gabico. Aş vrea să-ţi spun tot şi văd că n-am ce. Nu-i chiar aşa uşor să vorbeşti despre tine.

Unele crengi