— Când ai început, Luli?

Luli se oprise cu ochii pe zări, căutând parcă răspunsul în ochii stelelor.

— Ştiu eu, Gabico? N-am avut linişte niciodată. Parcă luptam să ies din mine, să evadez...

— Luli-boy!

O revăzuseră amândouă că pe altcineva.

— Tu cunoşti senzaţia asta: că-i prea strâmt în tine, că n-ai aer de ajuns? Vrei mai mult, mai mare, mai repede. Scriu trei-patru vorbe, o frază, două, şi rup. Nu mai am nimic.

— Luli, drăguţă, şi rupi tot-tot?

— Tot.

— Cum? N-ai nimic din ce-ai scris? N-ai păstrat nici un rând?

— Gabico, dar tu nu înţelegi că n-am scris nimic?

Gabriela zâmbise, dezmierdându-i obrazul înfierbântat.

— Da, Gabico, consolează-mă.

Gabriela zâmbise mai departe.

Apoi, cu un glas glumeţ îi pusese mînile pe creştet, spunându-i c-o nazalizare tărăgănată:

— Ca Ioan pe Isus, te botez în apele Iordanului: Luli, noul cântec. Nu-nu-nu. Îţi trebuie un nou nume, de scriitor...

Scena era glumeaţă. Dar lumina nopţii era solemnă ca o apă a destinului.

Luli se uita în pământ, ostenită parcă. Mînile Gabrielei pluteau pe creştetul ei. Căuta un nume. Părul lui Luli era negru, negru — şi, deodată, ca o comoară de aur, din adâncul părului desprinsă, numele se ivise cu silabe blonde ca soarele.

— Lorelei…

Luli o privise întrebător, după o absenţă.

— Lorelei: numele tău de scriitor.

— Glumeşti, Gabico, vorbise Luli dând din cap.

Dar c-o pornire copilărească, apucase numele dăruit, cercetându-l.

— Da, e frumos: Lorelei...

Era în noapte ca şi-n apele Rhinului, numele vechei legende.

— Luli, cunoşti balada lui Heine?

Luli zâmbise şcolăreşte, cu ochii micşoraţi.

— Parcă, parcă! Ceva cu o zână care cântă pe o stâncă de pe malul Rhinului, şi care... şi care provoacă accidente mortale, se scuturase ea de atmosfera de până atunci, reacţionând juvenil.

Nu numai nouă Lorelei dar şi Gabriela simţise nevoia unei destinderi, ca după ce-ai ieşit dintr-o biserică. Aşa că printr-un spontan acord, amândouă deveniseră copii ai clipei de noapte cu lună plină, nesomn şi fructe coapte.

Când eşti tânăr şi nu cunoşti încă insomniile, e o mare mândrie să păcăleşti somnul.

Astfel că hotărâseră, fără să mai consulte minutarele» să surprindă dimineaţa. Dar cum somnul, în loc să le aştepte pe saltelele din ceardac, parcă se luase după ele, dezmierdându-le din spate cu tăceri, îl alungaseră cu fapte diurne: adică o masă improvizată cu pârjoale reci, pîne cam uscată, cafea neagră la termos şi fructe la discreţie. Apoi făcuseră şi un foc în fundul livezii, regretând că nu s-au copt încă păpuşoii, întreţinându-l ca străjerii unei poveşti cu duhuri, care-s gata să fure fructul de aur, copt numai noaptea.

Spre dimineaţă, şi mai treze din cauza cafelei negre şi a mândriei tinereşti de-a fi învins somnul, recapitulaseră vertiginos materiile bacalaureatului. Şi ca întotdeauna, învăţătura cu întrebări şi răspunsuri — mai ales în văzduhul sprinten al zorilor — o alungase pe Luli într-un suprem cireş de iunie, cu hultoane negre. Întrebările porneau de jos, cu greierii, răspunsurile picau de sus, cu cireşele...

...Cu cireşele răsturnate de Luli din coş, la marginea trenului care o ducea spre bacalaureat.

Dar după o noapte albă, chiar când ai în faţă o fată care-i ca un lied de Schumann, botezată Lorelei, în Rhinul unei nopţi de vară, — somnul tot vine.

Mina Gabrielei căzu, cu sufletul alături ca o carte îndelung cetită. Genele s-alungiră negre, de noapte. Obrazul păru mai luminos, în somn. Fineţa lui avea ceva din înflorirea prelungă şi parcă plânsa a salcimilor din străveziul nopţilor cu lună.

Luli se deşteptă, dar fără să fi dormit. O regăsi pe Gabriela în faţă, la umbra storului. Îşi aminti de unde venea —, cling-cling cântaseră „moşnegii ei”, scuturând capul după tren — şi unde se ducea: profesori prinşi ca lipitorile pe mintea candidatului.

Se simţea „ostenită de ea însăşi, şi avea trac, şcolăreşte. Ar fi vrut să râdă cu Gabica: dormea.

O clipă, avu o mişcare de nehotărâre între bancheta pe care se putea întinde şi fereastra deschisă.

Dar vântul învinse somnul.

Fără zgomot, Luli se ridică, muindu-şi obrajii în vântul vitezei, care uneori e şi al destinului.

PARTEA A DOUA                                                          

„Trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec...”

CAPUL FUMĂTORULUI DE LA fereastra compartimentului de clasa întâi apărea la fiecare oprire a trenului, cerceta ferestrele vecine, şi se retrăgea: mereu cu ţigara aprinsă.

Mai simplu ar fi fost să iasă pe coridor, să deschidă uşa despărţitoare dintre compartimentul de-a doua şi cel de-a întâia, şi să se oprească o clipă, cât îţi trebuie să aprinzi o ţigară şi să arunci o privire, la uşa compartimentului cu cele două fete. Nu timiditatea îl împiedica s-o facă. Era deprins să intimideze el pe alţii, nu să fie intimidat. Chiar cei care nu ştiau cine-i deveneau deferenţi faţă de el, dacă erau bărbaţi; iar pe femei le intrigă, dând celor mai multe imboldul de-a-i vorbi franţuzeşte, sau într-o altă limbă străină. Era greu să treacă neobservat. Dădea o primă impresie de exotic oriunde se afla: nu numai în străinătate, dar şi în România. Părea în fiecare loc că vine din altă pârte, că e ambasadorul unei ţări depărtate. Când intra la un teatru, înainte de-a întinde biletul, cei de la uşă se înclinau, întrebându-l: „Loja dumneavoastră?” Când pleca la drum, fără să-l mai întrebe, tregherul îi ducea bagajele la clasa întâia. Iar când mergea pe stradă, cei care-l întâlneau aveau impresia că limuzina de lux îl urmăreşte mai de la distanţă.

— Eşti impunător, colega, îi spunea tatăl său, profesorul universitar Aristide Bogdan. .Regret că nu-ţi sunt fiu. M-aş fi tras din frac, nu din opincă.

Nici Aristide Bogdan nu se trăgea din „opincă”. Tatăl său fusese profesor secundar. Dar era un „democrat convins”: „opincile” erau ale demagogiei, nu ale originei.

Catul Bogdan, însă, dădea într-adevăr impresia că strămoşii lui sunt zugrăviţi în alungire bizantină pe zidul bisericilor ctitorite de ei. Aşa era el numai, în neamul lui — după tată —, deşi părea că a moştenit înălţimea fină şi cam dolentă a trupului de la strămoşi a căror mină, înainte de-a se efemina bizantin pe mătăniile huzurului boieresc, mânuise pe timpuri istorice, în jurul