voievozilor, spada vitează. Astfel de mini avea: mai mult fine decât puternice, cu toate că erau mari şi aparţineau unui bărbat. Fără inele totuşi, deşi ochiul care întâlnea aceste mâini căuta să-l descopere pe cel cu stemă.

„Tăni are mini de amant”, spusese lui Aristide Bogdan, Agatha, mult prea tinăra lui soţie şi a doua mamă vitregă a lui Catul Bogdan.

Aristide Bogdan, cinica repetase vorba la Club. Picanta apreciere circulase cu zâmbete pe buzele clevetirii ieşene, ajungând până şi la Universitate printre studentele lui Catul, făcîndu-li-l şi mai interesant.

Era şi fără de asta, mai ales pentru femei. Ochii lui veneau parcă din Orient, de subt gluga unui burnuz pudrat de pulberile deşertului, negri şi pasionaţi, cu gene feminin îmbelşugate; gura — mare, severă ca expresie şi ostenită parcă, avea buze de un roşu intens, umed. Dar părul era alb în întregime, dând prin contrast o smolire de icoană veche obrajilor palizi. Pirul alb, pieptănat pe spate,- cam lung şi uşor fluturător, nu dădea o impresie de bătrâneţa, ci de izolare, ca piscurile ninse ivite în zarea unor privelişti de vară, printr-un văzduh ciripitor. Un aer delaolaltă semeţ, tăios şi ostenit. Fruntea înaltă şi osoasă cu arcadele adânc scobite: ochii priveau din fund, dând frunţii un relief tare. Nasul părea perfect drept, văzut din faţă, cu nări subţiri de o grecească subtilitate, dar în realitate era uşor achilin, ceea ce în clipele de mare concentrare dădea profilului o severitate dantescă, un fel de izolare pe-o stâncă dinspre iad, întregind accentul fix de singurătate al părului de un alb etern.

Era de ajuns ca cineva să-i vadă numai capul, înălţat deasupra umerilor, pentru a şti că-i înalt. Astfel era: cum îl vestea osatura feţii şi a frunţii. Lăţimea umerilor echilibra înălţimea trupului, fără să-i dea agresivitate atletică, ci dimpotrivă, un fel de zvelteţă tomnatec meditativă. O femeie ar fi plâns rezemată de pieptul lui, ca subt frunzişuri de septembrie.

Se îmbrăca în gris şi albastru închis, cu ghete negre, dând celor care-l întâlneau certitudinea că se îmbracă în străinătate la o casă mare. De fapt îşi făcea hainele la un oarecare croitor ieşan care replica numeroşilor clienţi nemulţumiţi:

-— Se poate să nu vă placă? Dar pe domnul profesor universitar Catul Bogdan cine-l îmbracă? Leiba. Şic de Paris.

Însă o eleganţă specială, dincolo de modă. Acelaşi pantalon drept, sever ca pantalonul jachetelor, acelaşi surtuc cam lung, abea îngustat la talie, părând că-i ceva mai larg decât trebuie. O corectitudine severă, de om elegant, care abea a părăsit haina de doliu, anticipând parcă o renunţare la tineresc.

Catul Bogdan provoca multe antipatii. Aprecieri ca: „teatral, pozeur, cu nasul pe sus, înfumurat, boieros”, cu toată gama variantelor şi derivatelor, circulau în jurul lui, fără ca cei care-l cunoşteau mai de aproape să le dezmintă, cu excepţia lui Nathan Sabbetai, singurul lui prieten intim, care luptase în multe feluri pentru a4 rectifica reputaţia.

Aceste aprecieri erau justificate şi de aparenta lui morgă aristocratică şi de izolarea lui, dar mai ales de contrastul dintre el şi neverosimilul său tată şi coleg universitar. Aristide Bogdan — Agatha îi spunea impertinent „papa Miţo”, adică, pe franţuzeşte, mitocan —, fost prefect de poliţie şi în permanenţă deputat, avea un aspect de lăutar ţigan, şi el cu părul alb, şi era intim cu toată lumea; o intimitate al cărei accent era clipirea de ochi pe care-o adresa oricui, adică: „Lasă, şmechere, că te ştiu eu”. La Cameră, la Tribunal, la Universitate când se întrunea marele colegiu unde se învecina c? fiul său, la Teatru, pe stradă, în tramvai sau în tren, la baia de abur sau la aperitive, la fel era. Veros, cinic, vulgar, foarte inteligent şi c-o rămăşiţă de cultură din doctoratul în drept luat la Paris, căci de atunci n-avea timp intelectual decât pentru ziare — i se iertau toate, spunându-se despre el:

— E porc, dar e simpatic.

Catul Bogdan în schimb, nici simpatic nu era, mai ales fiindcă avea un astfel de tată. Apoi nu făcea politică. Ca şi romanele lui fără de gloate, ţărani şi oameni de pe stradă, abstinenţa lui socială era interpretată ca o izolare dispreţuitoare. Vremea mulţimilor nu i-o ierta, nici în critică literară care făcea din el o moaşte a turnului de fildeş, nici în atitudinea vecinilor de viaţă cotidiană, care nu-l găseau cot la cot.

În schimb, femeile, nu numai că-l remarcau imediat şi oriunde, dar îl priveau cu ochi şi nări care ofereau pasiuni tumultuoase. Femeile, nu fetele tinere. Îl remarcau şi fetele tinere, dar ca pe o pictură interesantă amintind muzeul cu armuri şi pânze de vechi maiştri, situându-l dincolo de bătaia cu garoafe a inimii...

 

… De la fereastră la fereastră, într-o clipă de umbră cu castani a unei opriri a trenului, Luli-i întâlni ochii negri şi imediat apoi, părul alb.

„Şi tânăr şi moşneag”, vorbe gândite în zbor de libelulă, se opriră nedumerite în mintea ei, deschizându-i buzele mirat.

Şi întocmai ca la teatru, când înainte de a-şi fi scos mânuşile în loja cu scaune goale, ar fi întâlnit ceva interesant, întorcându-se în urmă să-şi cheme prietenile, se uită spre Gabriela, trăgându-şi capul înlăuntru, să-i spuie şi ei. Dar Gabriela dormea alb în salcimii somnului, la umbra perdeluţei.

Trenul pornea.

După castanii gării, soarele izbucni mai arzător.

Capul lui Luli reapăru la fereastră, regăsind în coada Ochiului părul alb şi ochii negri.

Gara rămase în urmă cu tăcerea ei vegetală: o scufiţă roşie uitată între castani. Trenul intră în vânt şi-n soare. Ierburile ţînţăreau a secetă. Fumul locomotivei atârna ca 0 umbră veninoasă deasupra trenului, mânjind lumina. Viespuiau scântei dinspre locomotivă. Luli întoarse capul, culcându-şi obrazul pe braţele încrucişate pe fereastră. Vântul o bătea în creştet, spulberându-i părul, dându-i o viaţă şerpuitoare. Era ca într-o apă curgătoare caldă şi arzător blondă. Abea întrezărit, cerul era un galop albastru-argintiu. Câmpiile se-nfăşurau şi se desfăşurau cu foşnete. Totul venea, trecea, apărea, dispărea, cu o fluenţă suplă. Stâlpii de telegraf săltau, împlântându-se dansând în calea vitezei, şi rămâneau mlădii cu părul sirmelor în vânt şi-n rândunele. Îţi venea să zâmbeşti somnoros.

Un zâmbet de-al lui Luli întâlni iar ochii negri. Profilul era sever ca de pisc pe