Numai două capete cutezau să înfrunte arşiţa de iunie la ferestrele trenului. Aproape vecine. În acelaşi soare aprig, în acelaşi vânt fierbinte, în aceeaşi imensitate rotundă ca tăcerea de subt bolta aceluiaşi craniu.

Luli întâlni un zâmbet, şi-i acceptă intimitatea. Era un zâmbet exterior trenului: venea din soare şi din vânt, fără gând, fără vorbe, fără scop — pur.

Din lumea piticilor, câteva flori se apropiară de tren fluturând fluturi.

Câţiva copaci se zburliră solzoşi, din lumea uriaşilor.

Apoi iar cer, câmpii, coline ca nişte mantii de catifea verde şi aurie, umflate de vânt.

O vacă albă, cu statuia ei de marmură mânjită... Salutul din alt veac — cu spadă, panaş şi reverenţă — al unui cocostârc desprins în zbor ceremonios... Un sat dominat de biserica albă, ca de un fum abea pornit din horn... Nişte oiţe încleiate pe iarbă. Şi o gară pusă pe covor la căpătâiul copilului care se deşteaptă ochi în ochi cu salutul celui cu şapcă roşie...

Luli îşi freacă ochii: timpul trecea străveziu.

Vecinul aprindea o nouă ţigani: mult mai fuma!

Se priviră în treacăt că doi necunoscuţi binevoitori. Zâmbetul apărea dincolo de gări.

Trenul porni spre acest mare zâmbet. Călătoria căpăta un sens intim de glumă împărtăşită într-un tren de plăcere.

Gândurile apăreau şi dispăreau într-o dezordine veselă. De câteva ori, Luli cercă să reconstituie cu ochii închişi faţa domnului cu păr alb. Dar gândul plastic desemna copilăreşte, ca un deget stângaci pe un geam brumat, sau ca un cărbune pe un trotuar, un fel de caricatură de babă cu nas ascuţit şi c-un cârcel de fum din buze.

Râsul acoperi de câteva ori faţa lui Luli, întocmai ca la şcoală, în ora unui profesor sever, când stai ascuns după spinarea vecinului, cu obrazul lipit de pupitru.

Altă gară se ridică în picioare, încruntată ca un profesor de matematică, tuns scurt, cap pătrat, congestionat şi cu ochelari; o privi pe Luli drept în faţă, cu ceasornicul fără de minutare.

Luli închise ochii, aşteptând gorniţa plecării. Dar auzi de alături — celelalte zgomote n-o interesau — foşnetul scurt al unui chibrit aprins, şi nu se mai bucură, deşi trenul intrase iar în soare. Îşi amintise deodată de abuzul de ţigări al tatălui ei, de unele palori la masă, cu broboane de sudoare pe frunte, de respiraţii şuierătoare, de ochi care cer ajutor, de ridicări precipitate de la masă cu şervetul căzut pe jos...

Se supărase.

Parcă „o supărase”.

Se întunecă.

Catul Bogdan nu mai văzu decât clocotul unui păr zburlit; obrazul dispăruse, culcat cu fruntea pe braţe.

Ceea ce se întâmpla era amuzant şi absurd deopotrivă. Dar şi foarte juvenil.

„Deci şi foarte juvenil”, corectă gândul, ca pe o foaie de manuscris prim.

Întâmplarea se împletea din două fire. Un fir parcă desprins din şalul luminos al mamei lui moartă cu zeci de ani în urmă şi rămasă mereu tânăra în amintirea lui. Cu cele două fete, scoborâse din trăsura de ţară şi amintirea mamei lui: tot cu pălărie de pal blond, tot tânără ca o fată întorcându-se de la primul bal, cu mini subţiri şi blânde şi cu glasul acela pe care-l auzea şi acum din urmă, de la spatele veşnic pustiu de această lumină.

— Tăni mic, coboară încet, să nu te împiedici... În timp ce mâna ei îi prindea uşor umărul, dându-i pe faţă o învăluire stinsă de parfum fără nume.

Firul acesta avea paloarea amintirii celei moarte, şi graţia ei tristă.

Şi alt fir, fără de nimic nostalgic spre trecut, adus de un coş cu cireşe negre, deodată răsturnat, de două lacrimi pe obraji tineri, încântător tineri...

În prima clipă avusese impulsiunea să sară din tren, să-i adune cireşele şi să i le aducă, numai ca să-i mai vadă o dată obrajii de aproape, aducându-le zâmbetul o dată cu cireşele. Dar de când se înapoiase de la Paris, nu mai era om de acţiune. Intervenţia aceasta se petrecuse numai în capul lui, devenind o acţiune subiectivă pe marginea realităţii.

Şi iată totuşi, că se lăsase „prins” în joc, că de-o pisică pe care o stârneşti c-un ghemotoc de hârtie. Şedea la fereastră cu capul în soare, umplându-şi ochii de funingini, numai fiindcă era amuzant şi absurd. Evadase complet din el însuşi. Ceea ce făcea era absolut nou. Să schimbi de la o fereastră de tren zâmbete fugare cu o fetiţă cochetă şi vicleană care se face că doarme iscodindu-te printre gene...

Nathan ar fi aplaudat: „experienţă directă”. Catul Bogdan zâmbi, prelungindu-şi zâmbetul în fumul ţigării, binevoitor şi ironic, ceea ce-i restitui expresia obişnuită când discuta. Şi revenirea prin mască la#el însuşi îi aduse şi o observaţie de scriitor: constată cât era de inapt în viaţă să descifreze gândurile cuiva care nu semăna cu el. Dacă fetiţa de la fereastră ar fi fost un personaj, prezentată aşa cum era în manuscrisul unui roman, i-ar fi atribuit gânduri şi reacţii, cu atenţia şi concentrarea obişnuită, dar fără efort excepţional. Şi iată că văzând-o reală, în realitatea exterioară lui, participând la o întâmplare la care participa şi el, — o privea cu mirare şi curiozitate, neştiind ce se petrece în capul ei zburlit de vânt. Şi de altfel graţia ei îi dădea o lene cerebrală — ca şi întiile zile ale primăverii —, nu o stimulare. Analiza ceda locul senzaţiei simple. Îi veneau dinspre ea numai emoţii proaspete, de care se lăsa copleşit c-un fel de pasivitate îngăduitoare, aşa cum ai renunţa la mişcări, dacă o pasăre ţi s-ar sui pe umăr, ş-apoi pe braţ, confundându-te cu un copac.

Şi mai ştia despre ea că se numeşte Luli. Asta era ca şi ceea ce vedea la fereastră: forma şi numele absurdului încântător.

Acum abea începea să nu mai regrete plecarea la Galaţi, — dacă, bineînţeles, Luli...

O numise în gând ca pe ceva care i-ar fi aparţinut lui până la Galaţi. Numai până la sosirea la Galaţi. Luli-de-la- fereastra-trenului. Trenul lui Luli...

Pe nesimţite, devenise foarte bine dispus. Aşa cum sunt, după două cupe de şampanie, nebăutorii. Parcă-i venea să se joace cu vorbele, să le versifice glumeţ. Luli rima cu Multa-Tulli...

Absurdul punea şi o mai intimă stăpânire pe el. Ar fi vrut să se