De ce nu-l mai privea? Şi la ce se putea gândi Luli? Pentru Luli, el nu putea fi decât un om bătrân. Mai ales, apărut cu păr alb în arşiţa unei amieze de iunie. Mască de om bătrân...

Gândul făcea în treacăt această constatare, fără ca să-l afecteze, fiindcă ştia perfect că nu din impresia tinereţii izvorăşte seducţiunea lui. Constatarea n-avea decât un scop: să sublinieze şi mai tare absurdul întâmplării, gratuitatea ei, izolând-o de viitor, limitând-o la câteva ceasuri de tren.

...Dar de ce-i surâdea Luli? Fiindcă era fată şi fiindcă în acest tramvai interurban el era singurul bărbat cu care cochetăria ei se putea juca de-a „baba-oarba”. Căpăta doar o semnificaţie ad-hoc de oglindă masculină pentru cochetăria unei fete tinere,

Era convins că dacă la altă fereastră ar fi apărut un băiat tânăr şi frumos, vrâsta lui Luli nu s-ar mai fi ocupat de el.

Avu, totuşi, o foarte mică strângere de inimă la acel gând. Îşi dădu seama cât de umilitor ar fi fost pentru el — în sine — ca Luli să accepte un alt dansator întru zâmbet la fereastra priveliştilor. Şi cât de natural, totuşi. Tenul vrâstei ei nu se-nvecina cu tenul vrâstei lui. Ea era cu panerul de cireşe...

Îi apăru deodată foarte departe în vrâsta ei.

Aprinse o nouă ţigară. Îşi şterse fruntea cu batista. Parcă era prea cald. Apăsător. Şi lipsă de aer. Mirosea a funingine, figura i se posomorî. Aruncă ţigara abea începută, dar mirosul tutunului îi devenea sensibil cu fiecare respiraţie, fără să-l poată goni. Arşiţa se îngreu- iase ca împrejmuită de aburii negri ai unei mari ţuituni care s-ar fi apropiat încet, şerpeşte.

Cu saltul arbitrar pe care mintea îl are numai în coşmar, îşi reaminti deodată, ca şi cum atunci ar fi lăsat cartea din mină, de Idiotul lui Dostoievski. Clipa anxioasă când principele Mâşkin coboară o scară care-l duce spre criza de epilepsie, pândit de undeva de ochii lui Rogojin, şi poate şi de cuţitul lui...

...Când ridică din nou ochii, Luli îl văzu de profil, cu privirea îndreptată spre fundul zării. Rămase cu ochii la eL Profilul lui avea o nobleţă patetică. Parcă venea călare după o înfrângere, albit şi singur, fără cască şi fără lance, în fruntea oştilor învinse. Aşa se înclină capul la fereastra trenului care-l hurduca. Capul venea dintr-o baladă tristă. Ochii priveau peste zare întâlnindu-şi toamna destinului...

Dar se întâmpla într-adevăr ceva.

Luli revăzu paloarea şi gesturile de atâtea ori văzute la tatăl ei. Sudoarea care apare pe tâmple ca o însângerare, mişcarea neliniştită a capului parcă sugrumat din spate de o mina haină, şi ochii fără privire, care cer ajutor...

Leşinul dă sufletului şi panica morţii şi intensitatea ei. Durase numai câteva secunde, dar sufletul îşi pierduse vrâsta, apropiindu-se chiar în clipa fastei eclipse de copilăria mică.

Catul Bogdan se deşteptă având în mâna mamei lui, de care se lipise. Mintea nu se limpezise încă. Dar mâna regăsise şi prin întunericul organic mişcarea minii de demult. Astfel, captivă în mina necunoscutului, mina lui Luli fu apropiată de un obraz rece şi ud, care se alipi blând de ea. Nu-şi privi mâna. Privi obrazul. Părea de marmură dezgropată ca al orbilor când îşi scaldă faţa în lumina soarelui nevăzut.

Milă? Desigur.

Dar mai mult decât milă în faţa trupului de vultur îmblânzit în mâna ei.

Şi ca şi cum aşa ar fi trebuit să fie, tot ce făcură mînile ei hotărâte fu ascultat de marele trup bărbătesc. Îl întinse pe banchetă, punându-i capul pe pernă, cu faţă în sus, ridicându-i picioarele grele care nu încăpeau decât îndoite pe canapeaua vagonului. Îi desfăcu cravata şi gulerul. Îi şterse fruntea udă cu batista ei. Făcu umbră, acoperind cu perdeaua fereastra dinspre soare. Îi şterse din nou fruntea.

Apoi o auzi plecând.

Deschise ochii toropiţi. Întâlni o faţă albă, cum numai din leagăn şi în amintire întâlneşti, aproape în suflet şi departe afară.

— Vin îndată.

Închise ochii. Orice i-ar fi spus acest glas credea.

Luli făcu o expediţie grăbită la vagonul de clasa treia unde era dadaia cu „gospodăria”. De acolo se întoarse cu o lămâie, un cuţit, un pahar şi o sticlă de apă.

Din compartimentul unde dormea Gabriela, luă termosul în care mai rămăsese cafea din noaptea petrecută în livadă.

Ciudat! Intrase şi ieşise din compartimentul Gabrielei, fără să facă zgomot. Nu vroia să o deştepte din somn. Dar parcă se şi temea să o trezească, somnul ei bucurând-o.

Reveni la necunoscutul cu păr alb. Udă batista, punându-i-o pe frunte.

Trenul se oprise într-o gară cu tei înfloriţi. Parfumul lor împresură trenul şi intră pe toate ferestrele.

Băutura pe care i-o pregătise Luli era stridentă: cafea neagră concentrată în care storsese zeama lămâii.

Mâna lui Luli îl cuprinse de după gât, ridicându-i capul, în timp ce mâna cealaltă îi ajută la băut.

Şi în această clipă, amintirea mamei lui veni din nou, de afară, cu mişcarea mânilor care-l învăluiau, dându-i de băut, şi cu parfumul încropit al teilor. Când era bolnav, seara, asupra somnului, mama lui venea pe marginea patului şi s-apleca asupra lui, dându-i ceai de tei. Păstrau teii ceva din parfumul amintirii ei.

— Acuma stai liniştit.

Îl culcă din nou, schimbându-i compresa.

Mâna lui făcu un gest spre ea.

— Nu plec. Stau alături.

Se aşeză pe bancheta din faţă, veghindu-l.

Batista albă care-i acoperea fruntea îi făcea şi mai brună paloarea. Cap de arab.

Din gară în gară teii înfloriţi se înmulţeau. Coruri de aur în soare.

Şi după ce pornea trenul, parfumul lor rămânea, uneori crud ca al ierbii cosite şi al păşunilor de păpuşoi, abur de sevă nouă mai mult decât parfum; alteori bogat de mirodenii pipărate ca al finului cosit în luncile grase ale munţilor; alteori îndulcit ca al bananelor răscoapte, luxuriant, tropical, fierbinte, devenind miere...

Şi pe măsură ce soarele se cobora pe orizont şi parfumul teilor, din cerul crengilor, cobora mai tare spre pământ, fluturând pe faţa celui întins pe canapea, ca un văl subţire găsit într-un dulap al amintirii, cu parfum de altădată.

Trezit de-a binelea din somn, se deştepta mult mai încet din somnolenţă, slăbit, cu strania senzaţie că