a rămas ca o casă cu ferestrele şi uşile deschise prin care a trecut parfumul teilor şi că nu mai poate închide nici uşile, nici ferestrele, şi că astfel mereu va trece vântul şi parfumul teilor.

Că e deschis ca o rană, — ca o rană fericită.

*

Şi-n Luli, întâmplarea se împletea din două fire. Unul venit pe faţă ca un funigel, din cer, din vânt, din soare la fereastra trenului, îi simţea şi acum pe faţă atingerea de zâmbet întâlnit.

Altul venea din ea, deşi omul era străin. Îl privea întins în faţa ei, cu fruntea acoperită şi ochii închişi, cu o mirare în care se aduna tot parfumul teilor din gară în gară înmulţiţi, ca şi ciuţi trenul intra în pădurea teilor lui EminesCu, în care avea să răsară luna cu „lumina ei fecioară”.

Nu ştia cum îl cheamă, de unde vine. Nu-l întâlnise niciodată.

Dar necunoscut, venea parcă din ea, ca un vers de care-ţi aduci aminte avându-l pe buze înainte de-a şti unde l-ai auzit.

 Îl vedea întins subt ochii ei, fără ca el să o vadă. Avea păr alb... Argint, argint, argint — cânta tactul roţilor... „De treci codrul de aramă, de departe vezi albind ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint...”

Ochii vedeau, şi mintea se întâlnea mereu cu emoţii care aduceau versuri.

Cu fiecare respiraţie parfumul teilor intra în piept.

Un somn cu ochii deschişi, în fundul unei ape de aur.

Sufletul avea o legănare lentă, de alge aiurite de curenţii mării.

Gene negre...

Tot ce vedeau ochii inima repeta, adânc, într-un vag de coruri religioase.

E foarte ciudat să te uiţi la un necunoscut ca la o carte deschisă în care ceteşti versuri tulburătoare, regăsind în ele ceva presimţit, poate ştiut, dai vag până atunci, totuşi era, nu numai în suflet, dar şi în afara Iui, adus de necunoscut ca o pulbere de argint a unei zări din care vine un călăreţ rănit — dar călăreţul parcă venea din zarea ei, căci îi ştia pulberile de argint, Ie văzuse în ea, fără să vadă călăreţul. Inima şi bătea lângă el ca o copită credincioasă şi supusă. Parcă ea i-l adusele răsturnat.

Şi nici nu ştia cum îl cheamă. Dar îl avea pe buze mai intim decât un nume, cum pământul nu ştie numele garoafei din el răsărită.

Luli îşi trecu mâna pe frunte. Era fierbinte. Îşi privi cu mirare mina. Era mâna ei. Dar venea din altă parte, de pe un obraz bărbătesc, alipit de ea atât de adânc, încât mâna devenise misterioasă ca o apă în care s-a cufundat o comoară, ca un cer în care-au nins luceferi, Ca o zare în care s-au topit cocori.

Mâna ei care devenise mina nostalgiei…

Şi-n acea clipă, se sfii. Nu mai îndrăznea să-i schimbe compresa.

Îşi cuprinse obrajii în mini. Ardeau mai tare decât mînile.

Era în întregime conturul şi forma unei mirări.

*

Subt pleoapele închise, Catul Bogdan se refăcuse treptat, redevenind el însuşi, integrându-se ca o unitate în amintirile vieţii lui de până atunci, recăpătându-şi vrâsta, reluându-şi gândurile, recapitulând lucid tot ce se întâmplase, distanţând emoţiile dinainte şi de după leşin într-o perspectivă analitică.

Nici o alarmă. Îşi explicase totul prin mama lui, care era cea mai adâncă şi mai ascunsă prezenţă din sufletul lui. Nimeni, dar absolut izmeni — nici chiar Nathan — nu ştia acest secret pur. Mama lui murise tânără, aproape necunoscută, după ani de căsătorie cu un om despre care, cât timp fusese mic, Catul Bogdan nu spusese decât atât:

— Mamă, tata miroase ca un tren.

Aristide Bogdan fuma ţiglei de foi, aducând mirosul lor aspru în salonaşul intim în care mama lui Catul îşi petrecea viaţa la gura sobei, la pian sau pe divan, cântând pentru el, jucându-se cu el, cetindu-i poveşti pe care i le traducea din franţuzeşte, albă ca amintirea trandafirilor de la fereastra ei. În anii tinereţii fusese numai pentru el. Cu tatăl lui nu era decât o tăcere, ca lumină venită printr-o fereastră cu perdele. După moarte o uitaseră toţi, Aristide Bogdan se recăsătorise încă înainte de-a se Împlini anul de doliu. Catul Bogdan îl silise să plece din casa moartei, urmându-l întunecat şi închis în noul cămin.

Apoi trăise ca mânat de demoni, sălbatec, cu un apetit de viaţă nebănuit de nimeni, nici de el. Femei, chefuri, sporturi, apoi războiul — trăit cu o frenezie de dans primitiv printre şerpi veninoşi —, apoi Parisul, unde muncise până la extenuare, odihnindu-se în perioade de dezmăţ nocturn, ş-apoi întoarcerea în ţară, revenirea la casa veche moştenită de la mama lui, în care de-atunci fusese stăpân şi singur, între biblioteci, lucruri de artă aduse din străinătate şi amintirile mamei lui. Replantase la fereastra salonaşului trandafiri albi. Reparase pentru nimeni, pianul de lemn roşietic.

Între timp fusese numit profesor universitar. Începuse şi să scrie, cuprins curînd după înapoierea în ţară de nevoia de-a retrăi, creând ficţiuni. Acel „în căutarea timpului pierdut” prin care Proust a definit nu numai fosforescenţa lui spre viaţă, dar tot caracterul de luptă împotriva morţii al creaţiunii literare în genere. Fluturarea acestei plecări în suflet, fluturarea acestei întoarceri în lumină de lună a vieţii trăite în lumină de soare, mâna mamei lui i-o dăduse, din pragul sufletului adânc, aşa cum din pragul casei îl aştepta să se întoarcă de la şcoală, fluturând spre el o batistă albă până când ajungea în braţele ei. Dar această prezenţă nu apăruse în nici unul dintre romanele lui. Era parfumul nevăzut: adierea de dincolo. Nu vorbea cu nimeni despre ea. Gândurile lui o cruţau de analiză. Niciodată nu comentase căsătoria ei cu omul vulgar care era tatăl lui fără să-i fie rudă, şi soţul ei care trecuse peste ea, străin, ca un bocanc peste o lumină de lună.

Amintirea mamei lui nu era o obsesie; era numai refugiul intim al unei prezenţe: cea mai pur apropiată de inima lui. N-o căutase niciodată în viaţă, dar nici n-o găsise. Femeile din romanele lui dovedeau în genere absenţa ei. Fără să fie rău cu ele, era lucid, lăsându-le să fie rele, unele involuntar, altele inconştient, literatură în care apăreau destăinuindu-le c-o transparenţă mai adâncă decât a vieţii reale. Dar