crease şi două eroine care emoţionaseră pe mulţi cetitori; critica le socotise ireale, cu o viaţă de poem, nu de roman, deşi erau situate în viaţă. Explicaţia era apariţia presimţită a mamei lui îndărătul lor. Fără să fie mama lui, nici ca ea, erau proiectate în direcţia ei. Le cruţase deci, lăsându-le în lumina care venea dinafara lor, ocrotindu-le.

Foarte rar, în mari răstimpuri, avea un vis simplu care-l răscolea. Visa că priveşte ceva, sau că se plimbă. Şi deodată simţea că nu mai e singur. Senzaţia pe care-o ai în plimbările solitare, când îţi răsare luna în spate. O mână caldă îi apucă mâna. Şi în clipa aceea se trezea, măsurându-şi singurătatea pe lume. Căci mînile acelea, singurile vrednice să le sărute, care fuseseră de-atâtea ori lumină şi răcoare, umbră şi căldură pe fruntea lui de copil, erau încrucişate în întunericul unui sicriu, cu tot pământul asupra lor.

Şi iată că o fetiţă întâlnită din întâmplare în tren — ca şi cele două eroine privilegiate ale romanelor lui. dar aceasta vie, reală, exterioară lui, îi apăruse pe aleea amintirii care ducea spre mama lui. Nu singură. Două la început.

Cele două fete se coborâseră din trăsura de ţară oprită îndărătul unei gări mici. Oricare dintre cele două fete i-ar fi dat aceeaşi emoţie care nu venea din ele, ci dindărătul lor, din prezenţa subiectivă care le însoţise în trăsură amintirii lui.

Apoi cea cu cireşele, Luli, se individualizase tinereşte, răsturnând cireşele vrâstei ei în faţa trenului, ş-apoi apărându-i la fereastră ca o glumă când eşti aproape trist, după o amintire.

Apoi leşinul şi strania deşteptare din leşin lingă mâna din vis, care în acele clipe numai devenise reală, exterioară. Apoi parfumul teilor adus pe pământ de aceeaşi mână, ca o sticluţă din parfumurile mamei lui, deschisă alături de capul lui întins şi cu ochii închişi.

Luli!

Aşa reapăruse în el, cu numele, după ce prezenţa ei, amestecată în amintire cu parfumul teilor de altădată, se răspândise până în copilărie, reîntorcându-se vaporos spre al celor de acum.

Luli era Luli: fetiţa de la fereastra vagonului, devenită sora lui de caritate. Dacă ar fi avut o soră tânără, care ar fi semănat cu mama lui, sau măcar i-ar fi reamintit-o, desigur că... Dar Luli era o fetiţă străină care-l veghea, distrată pesemne, şi măgulită de rolul de infirmieră a unui domn cu părul alb. Poate că ştia cine-i. Poate că văzuse vreo fotografie de-a lui într-o revistă literară. Poate că-i cetise vreun roman. Poate că aştepta răsplata unui autograf, gândindu-se la viitoarele conversaţii cu prietenele ei: „Nu ştiţi ce mi s-a întâmplat în tren? Scriitorul Catul Bogdan...”.

Căci ce putea face o fetiţă ca ea într-o astfel de împrejurare? Singură în tren, veghind un necunoscut care-a avut... Ce-o fi crezând c-a avut? Un acces de inimă? o insolaţie?... Veghind un necunoscut sau pe un scriitor...

Ori se plictisea, ori se distra, aşteptând nerăbdătoare să-l vadă treaz, şi să înceteze penibila asistenţă; sau curioasă să-l audă vorbind şi să-şi solicite răsplata autografului.

Deschise ochii şi n-o mai văzu. Plecase.

Se apropia un tunel. Locomotiva şuieră strident.

Întunericul alergă pe la ferestrele trenului, opac, dur, fumegând înnăbuşitor, într-o izbucnire de iad.

Apoi ferestrele se luminară albăstriu, că zorii după ce-ai dormit greu. Căută din nou la fereastră aerul curat Noaptea cădea vast melancolică, vid albastră, pe acelaşi pământ inutil.

În răsăritul ei, luna luă culoarea florilor de tei, vestind o caldă noapte de vară.

La fereastra lui Luli nu mai era nimeni. Nimeni încă c dată, încă o dată, nimeni totdeauna.

Râsese, plânsese, plecase. Cum trecuseră pe la ferestre soarele, copacii stâlpii, rândunelele, ziua, apoi înserarea, apoi noaptea, luna, luna teilor înfloriţi...

Numai parfumul teilor nu mai pleca.

Din câte fire se împletise întâmplarea? Nu mai ştia.

Se numea Luli... Nici nu-şi mai amintea bine obrazul ei. Nu-l mai putea reconstitui astfel ca să-l poată privit Era o fluturare de păr în soare, zâmbetul unui obraz luminos, nişte lacrimi, dar nu vedea decât cireşele de jos, şi nu obrazul pe care picurau — şi o mina de care te-ai lipit ca prin somn, ştiind că aceea-i mână bună, mână albă, mina curată, singura care-ţi dă odihna de-a nu fi singur.

Dacă ar mai întâlni-o undeva, poate că, în altă rochie, nici n-ar mai recunoaşte-o. Abea o ştia, fragmentar. Şi totuşi suferea din cauza ei. Suferea că o pierde, că a pierdut-o, cu toate că erau alături în acelaşi tren, ducându-se spre acelaşi oraş care din clipă în clipă trebuia să apară cu luminile aprinse, astral indiferente, cum îţi apar luminile oraşelor în care n-ai pe nimeni. O avea pe Luli, desigur. Dar tot aşa o avea şi privind cimitirul constelaţiilor cerului.

E tare ciudat să vezi cu mintea că s-a sfârşit, aşa cum e normal să fie, ceva abea început în enormul absurd al inimii care devine deodată litera solemnă, roşie ca majuscula din Evanghelie, a unei pătimiri neîncepute.

— Biletele vă rog pentru Galaţi.

Brateşul apăru numai lumini, ca un bal pe un transatlantic oprit între stele şi oglinda apelor.

Catul Bogdan se revăzu în oglindă, palid, cu cearcăne în jurul ochilor, cu fruntea posomorită şi cu părul alb, iremediabil alb.

Îşi puse pălăria şi mănuşile. Scăpărau lumini de o parte şi de alta. Trenul intră în glasurile gării.

Totul era logic, normal, cotidian. Aprinse o ţigară, rămânând în uşă, în timp ce tregherul îi scobora bagajele din plasă. Dar Luli nu trecea pe coridor, cu toate că fiecare secundă o aştepta.

Imbecil! Ca şi cum n-ar mai fi fost şi alt drum! Ca şi cum Luli ar fi trebuit să defileze cu bagajele pe lângă uşa lui.

Se dădu jos din tren în goană, îndreptându-se spre celălalt capăt al vagonului.

Luli apăru însoţită de prietena ei, Dadaia venea înspre ele. Trecură încet prin faţa lui. Le salută adânc. Ţigara îi fumega într-o mână.

— De unde-l cunoşti, Luli? tresări Gabriela, răspunzând c-o vădită surpriză încântată salutului bărbatului înalt.

— Nu-l cunosc, răspunse distrat Luli, cu obrajii aprinşi.

— Luli, serios că nu ştii cine-i? o întrebă Gabriela în automobil.

— Nu ştiu, răspunse Luli, aşezându-se în fund, la umbră.

— Catul Bogdan, Luli!

— Scriitorul?

Gabriela zâmbi.

— Colegul tău, Lorelei, îi şopti ea la ureche strângându-i braţul