Luli îşi scoase pălăria, lăsându-şi capul în bătaia vântului care-i ducea sufletul îndărăt spre începutul unui mare cântec.

PARTEA A TREIA                                                                       

„...Şi tremurul minii care-l caută”

I

CATUL BOGDAN CUNOŞTEA GALA- ţul de pe hartă: oraşul de pe marginea Dunării. Dar cu Dunărea se întâlnise şi în străinătate şi la Porţile-de-Fier. Ştia fulgerul ei vast de coasă care răstoarnă în Marea Neagră toate apele României. Această Dunăre însă nu trecuse prin sufletul nici unui scriitor gălăţean, apărând în literatură, aşa cum trecuseră teii laşului prin sufletul lui Eminescu, devenind eminescieni, munţii Neamţului prin sufletul lui Hogaş, şi toate apele Moldovei prin sufletul lui Sadoveanu, devenind coardele vioarei lui.

Oraşele apar sufletului numai prin scriitorii lor; altminteri rămân pe pământ ca şi pe hartă, dincolo de suflet, în sicriul geografic,.

Aşa că nu-l interesa oraşul negustorilor Dunării, portul practic, mahalaua danubiană, cosmopolită în mic.

Trăise anticipativ la Iaşi, chiar pe peronul gării, în tovărăşia lui Nathan Sabbetai, sosirea la Galaţi. De la gară la „Palace-hotel”, de-acolo la restaurantul „Sure”, de-acolo iar la hotel. Ştia că va întâlni mulţi greci măslinii, vorbind cu „ţe”, amintind urechii zâmbetul de veche Moldovă, al lui Vasile Alecsandri când îl bufonizează pe kir Zuliaridi. Apoi efortul de-a se adapta la patul procustian al vieţii de hotel, opereta zilnică a bacalaureatului în care trebuia să joace rolul corului din tragedia antică, în fruntea corpului didactic secundar pe care-l prezida — şi, în sfârşit, cu o senzaţie liberatoare de plecare pe mare, întoarcerea la Iaşi ca într-o Veneţie.

— Aş vrea să mă văd întors, îi spusese lui Nathan de la fereastra trenului, având certitudinea că necunoscutul spre care se duce e previzibil ca rima unui cuplet de revistă sau ca sfârşitul unui roman foileton.

Şi iată că intră în Galaţi ca într-un loc al tinereţii regăsită deodată într-un oraş necunoscut care era un tremur blond de tei, de stele şi lumini. Sora lui moartă, tinereţea, aici era.

Trăi absent vreo două ore la hotel, restaurant şi iar la hotel. Tot ce făcea era automatic într-un decor indiferent. Avea impresia că se mişcă în somn, cu o preciziune meticulos realistă, dar că în realitate nu-i adevărat. Că se va deştepta în pat, fără să fi făcut nimic, alături de o fereastră deschisă prin care intra mereu parfumul teilor.

Trupeşte se simţea foarte ostenit Trupul cerea somn, odihnă, calm. Mai stăruiau la ceafă nourii îndepărtaţi ai unei migrene. Mînile reci şi stângace ca după îngheţ. O nevoie de a-şi masa ceafa şi tâmplele. Ochii evitau subt genele lăsate întâlnirea directă cu becurile electrice.

Îşi desfăcu bagajele. Era ordonat ca oamenii care ştiu că nu se vor căsători niciodată. O ordine care afirma o singurătate acceptată. Avea un geamandan-dulap din care hainele ieşeau intacte. Ghetele cu calapoade. Batistele albe şi foarte mari, de olandă fină, cu săculeţul lor de lavandă. Crăvăţile de câte-o singură culoare. Papuci de noapte de piele suplă în poşeta lor de piele. Trusa de toaletă. Pijamalele. Halatul...

Apoi valiza cu cărţile, în care era şi manuscrisul început de două săptămâni. O deschise şi o închise la loc, — lăsând-o la Iaşi. Trupul îşi reluase toate deprinderile, înconjurându-se de cunoscutul cotidian, creându-şi o intimitate în camera abstractă de hotel, — dar sufletul nu accepta nimic vechi, nimic de la Iaşi, fără să-i dea nimic nou în schimb, decât o fereastră deschisă pe parfumul teilor: o intrare într-un vid liric.

După ce-şi continuă ritualul pregătirilor de noapte, se culcă, având în gură, dezagreabil, gustul fenicat al „Odolului”. Se gândi numai o clipă, cu o îndepărtată zvâcnire de migrenă, că sunt buze tinere care au gustul de sevă dulce al cireşelor de mai: gustul săruturilor la şaisprezece ani.

Stinse lumina. Se culcă.

Amâna toate gândurile pe altă dată. Se învălui în întuneric, închizând nu numai ochii de subt frunte, dar şi pe cei lăuntrici — oblonindu-se într-un întuneric total, acceptând abdicarea somnului

Auzi dintii tic-tacul ceasornicului de pe măsuţa de noapte. Îl puse în saltar. Dar şi bătaia inimii îl supăra că un zgomot în odaia de alături. Se sili să-i încorporeze cadenţa într-o plecare spre somn.

Tunelul...

Nimeni pe banchetă.

De ce plecase?

Deschise ochii, având senzaţia unei subite descompletări, a unui vid individualizat printr-o absenţă.

Instinctiv, mâna căută prin întuneric cutia cu ţigări. O găsi. Descoperi şi chibriturile.

Nu mai putea dormi.

Şi ca şi cum ar fi fost aşteptat de cineva, se ridică din pat, reîmbrăcîndu-se grăbit.

Nu-l aştepta nimeni. Dar era ca la optsprezece ani când nopţile verii îţi bat cu o creangă înflorită la fereastră, aşteptându-te afară cu ochii deschişi — venite numai pentru tine.

*

Parfumul teilor era ca muzica lui Debussy când despleteşte părul Melisandei în sufletul lui Pelléas.

Cu-această muzică şi acest, parfum intră în noapte.

Noaptea îl luă de mâna pe subt tei.

Orişice casă putea fi casa lui Luli.

Dar Luli nu putea dormi decât într-o casă cu ferestrele deschise. Mai toate eraţi cu ferestrele deschise, căci oraşul era în noaptea teilor înfloriţi.

Impresia că eşti îndrăgostit de un oraş întreg, fiindcă nu ştii care-i casa lui Luli, şi fiindcă într-o astfel de noapte casele stau în genunchi cu ferestrele deschise ca palmele musulmanilor în moschei.

Un oraş întreg devenise tânăr, având vrâsta unei fete subt teii lui înfloriţi.

Plutea o respiraţie de faguri calzi. Întreaga noapte nu era decât aroma unei auriri de vară. Lumina lunii dădea culoare de miere veche unui parfum nou. Şi înstelarea cerului era boltirea unui tei înflorit peste cei pământeni. Fiecare tei nu era decât un glas în marele cor. Cădeau stele. Cădeau flori. Tot blond. Tot ceresc. Respiraţia avea polen, că albinele.

Umbra lui Eminescu tânăr putea să fie în umbra oricărui trecător întâlnit.

Bătrâneţea era dincolo de noaptea acestui oraş cu tremur de gene de fată pe toate zările lui.

Tânăr! Tânăr! Tânăr!

Din tei în tei tinereţea era o şoaptă de fierbinte întâmpinare, dând obrazului zâmbetul regăsirii.

Oraşul Dunării?

Nu. Oraşul teilor înfloriţi, oraşul fluviului sfânt care se vărsa cu mii de valuri blonde în albastră mediterană a nopţii de vară.

Străbătu până la