capăt Uliţa Domnească, fără să-i ştie numele, fără să ştie că odinioară în locul ei fuseseră vii, că poate de asta teii de-acum purtau parcă în flori beţia mustului strugurilor de-atunci, — duş, din tei în tei, cu aceeaşi senzaţie din tren că e deschis ca o rană, ca o rană fericită.

La capătul ei, Uliţa Domnească se deschidea rotund într-un fel de piaţă periferică, nepavată şi intimă, mărginită de vreo două crâşme cu caracter rural. Mesele erau scoase afară la răcoare, cu sifoane, sferturi, beţivi fără surtuc şi fără guler şi lăutari cu ochii în stele şi glasul în guşa ţigănească. Toate cântările erau cu „of”, ca pe vremea lui Iancu Văcărescu.

Un scaun îl aştepta la o masă cu nimeni. Se aşeză, picior peste picior, descoperit, cu tâmpla rezemată într-un pumn. Nu era de-acolo, nici pentru el, nici pentru cei din jurul lui, care-l măsurară, îl cântăriră din ochi, ş-apoi uitându-l la o parte, îşi reluară vinul şi cântecul. În locul feţei desculţe, care-i servea pe ceilalţi, apăru patronul, oferind cu gura consumaţii, şi cu ochii — tot ce putea dori gândul unui client care n-are încă pe nimeni la masă.

— Da, bere...

Tot ce făcea era nou pentru el. Avea altă substanţă, alt stil. Dar cum trăia în timpul subiectiv în care clipa-i zi, şi ceasul an, nu se mai putea mira de ajuns. laşul, cu el de acolo — parcă nu dus, ci rămas —, era situat în amintirea unui altădată, foarte vechi. Atât de vechi, încât trebuia să facă un efort care-i încreţea fruntea, ca să-şi aducă aminte că ieri, nu mai departe, cam la acelaşi ceas de noapte, era în biroul lui, aplecat asupra unui manuscris, liber, stăpân pe toate hotarele fiinţei lui, cu viaţa faţă în faţă, ca doi jucători de şah de puteri aproape egale. Era deprins să nu se teamă de viaţă, mai ales de când o întâlnea spre sară şi noaptea târziu, veghind cu el alături în faţa aceluiaşi manuscris. Demult, se temuse de ea, în faţa mormântului mamei lui. Îi luase „regina”. Dar de atunci învăţase să-şi apere „regele”: pe el însuşi, fără ca viaţa să i-l poată lua.

Cunoscuse intim multe femei, mai ales în timpul adolescenţei şi al întâiei tinereţi, şi în ţară şi în străinătate. Atunci însă trăia grăbit, cum mănânci în gări la oprirea trenului, preocupat parcă mai mult să nu pierzi trenul decât să-ţi termini în linişte masa, ştiind că o vei complecta la altă oprire, în restaurantul altei gări. Era pe-atunci în epoca „femeile”, pluritatea lor apărându-i într-o apoteoză de coadă de păun, din care smulgi câte-o pană; şi „el”, cel care determină parcă această apoteoză oferită. Nici una dintre ele nu se individualizase suficient, ca tirania acestei unicităţi impuse, să-i alarmeze libertatea de-a alege mereu pe cine vrea. Avea nevoie de ele nu numai strict fiziologic, ceea ce era de altfel de ajuns de important în sine, — dar şi de îndulcirile mătăsoase, ca ale părului spălat cu apă de ploaie, pe care feminitatea le aduce sufletului bărbătesc. Îşi făcuse atunci o bogată şi felurită provizie de amintiri, regăsind-o utilă, ca material prim, în ceasul creaţiunii literare. Mai întâlnise şi de atunci femei, natural, dar dacă acceptase complicitatea lor fiziologică, redevenise imediat judecătorul lor, distanţându-se de ele într-un recul categoric. De pildă, în casa lui de la Iaşi nu intrase nici o femeie. Singurătatea masculină a casei lui avea totuşi o prezenţă feminină. Dar amintirea mamei lui era ca ce a rămas dintr-o sulfină albă. Sufletul era atent numai la păstrarea aceste fantome de parfum. Altceva nu accepta acolo, care să tulbure brutal o prezenţă delicată.

Dar degetele lui trăiau mereu în dragoste. O despletea şi o împletea din manuscris în manuscris. Mai toţi eroii lui iubeau. Iubeau în locul lui şi pentru el, hrăniţi şi cu amintiri, dar şi cu acel disponibil sufletesc, cu-acel virtual de viaţă pe care îl consumă şi din viitor personajele create.

Astfel că de la o vreme se socotise dacă nu vindecat de viaţă, cel puţin imunizat împotriva ei, ajuns la un echilibru stabil, fără să aibă totuşi îngrijorarea că devine sterp, că se usucă. Viaţa nu-l lăsa indiferent. Dovadă că scrisul era pentru el o nevoie spontană, nu un efort deliberat. Dar oamenii vieţii reale, în raporturile cu el, erau priviţi şi acceptaţi ca un fel de combustibil pentru eroii posibili. Ca atare, îl atrăgeau toţi, c-un sentiment de însuşire antropofagă. Şi ca şi faţă de eroii lui — pe care lăsându-i să trăiască, plămădiţi din el, îi considera uneori şi cu emoţii de lector exterior — avea şi faţă de oameni reali, alături de senzaţia absorbirii lor, o reacţie dezinteresată, dar oarecum subsidiară. Această mică reacţie subsidiară o avusese şi pentru unele femei întâlnite în ultimul timp. O emoţie intrigată de necunoscutul lor. O scurtă adulmecare interioară, o dezmierdare sufletească, de-o clipă, cum ţi-ai trece mâna pe grumajii unei căprioare, pe aripa unui hulub, pe spinarea unei pisici, sau pe neliniştea unei ape. Nu mai mult. În treacăt şi cu un caracter recreativ, şi ca în timpul unei plimbări odihnitoare.

De altfel, femeile de la război încoace deveniseră prea evidente, din generaţie în generaţie. Descoperindu-le pulpele, rochia le scurta misterul, după cum şi părul care le descoperea şi masculiniza ceafa. Nudismul desfiinţa acest mister împuţinat de dimensiunile hainelor. Odinioară erau un foşnet pentru suflet, acuma deveniseră un marş. Trăiau şi ele încorporate în vremea mulţimilor, cot la cot cu viaţa de toate zilele, acceptând soarele pe faţă şi pe trup, aşa cum tinereţea străbunelor lor nu acceptase decât luna — pe vremea poeţilor ei —, convinse că sufletul trebuie să fie o sonoritate agresivă — dinamică: spuneau —, nu o tăcere abea străvezie; vorbind prea mult, cu vocabularul bărbaţilor, determinând cinismul masculin, nu suportându-l, nu adaptându-se lui. Şi nu înţelegeau că prestigiul de Hamlet feminin pe care îl avea Greta Garbo pentru mulţimile bărbăteşti nu exprima preferinţa pentru maladiv şi excepţional, ci mărturisea indirect nostalgia după vechea feminitate reamintită pe ecran de o femeie care readucea — dar numai pe ecran