Şi iată că viaţa, aceeaşi care-i luase „regina”, îi lua acum „regele”. Viaţa îl aştepta dincolo de manuscris. Adică tocmai acolo unde nu mai credea s-o întâlnească adversară.

Dacă ar fi scris, şi dacă ar fi avut în faţă pe o foaie de hârtie, la lumina unei lămpi cu glugă de metal, ceea ce i se întâmplase de când o întâlnise pe Luli, ar fi şters, sau ar fi rupt foaia. Neverosimil. Ar fi fost categoric. Cel mai elementar spirit autocritic i-ar fi dictat această apreciere, întregind-o cu sancţiunea ei concretă. Evident, dacă eroul întâmplării ar fi fost el, nu un băiat de optsprezece ani, nici un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, intoxicat de căsnicie şi fidelitate conjugală, gata să izbucnească juvenil spre cea dintâi ispită întâlnită, reacţionând necontrolat, confundând servilismul faţă de apetitul fragedului, cu nebunescul unei îndrăgostiri fulgerătoare.

Căci nu cunoştea om — după aprecierea lui însuşi — mai inapt pentru o astfel de îndrăgostire subită, decât el. Fiindcă îndrăgostirile subite se nasc din lipsă de contact cu subconştientul. Pentru majoritatea oamenilor, subconştientul e o absenţă miraculoasă, ca şi Dumnezeu; când apare, când izbucneşte, mai exact, e splendoarea unei mânii sau fatalitatea unei porunci care depăşeşte puterea minţii şi energia voinţei, Mintea cade în genunchi şi se târăşte, înfricoşată şi supusă. Şi oarbă.

Dar el trăia de ani de zile, noapte cu noapte, alături de acest mister descifrat, captat, sensibil ca forma vintului bombat în pânza corăbiei cârmuita de un braţ iscusit şi sigur.

Şi iată totuşi că se deştepta lingă un mister alături de care trăise, ignorându-l ca atare: el însuşi, altul însă, deci un el însuşi nebănuit, cuprins şi luat de viaţă ca regele şahului de mina adversarului.

Dacă în această clipă ar fi fost el însuşi — cel de până atunci — s-ar fi simţit profund umilit, deprimat de îndoieli, detronat.

Dar se simţea numai nou, alături de amintirea unui el însuşi care se învechea vertiginos şi respingător, învăluit parcă în mucegai şi muşte verzi.

Murise celălalt? Sau dispăruse numai?

Acum era vârful suprem în care se întâlneau încă doi oameni, ca liniile unei unghi.

Şi deodată îi apăru o evidenţă insuficient simţită până atunci: înnoirea adusă de un sentiment copleşitor. Dacă Luli l-ar fi iubit — ipotetic — ar fi iubit pe altcineva, nu pe el până atunci. Omul — noul tânăr, proaspătul Faust — care-şi părăsise camera în plină noapte, trecând pe subt ochii respectuos nedumeriţi ai portarului hotelului, pentru a colinda străzile oraşului cu tei înfloriţi, cu sufletul pe buze ca un cântec, cu lirismul în ochii deşerţi de gând, beat de el însuşi, în stare să cadă în genunchi în faţa unei case; omul care şedea pe scaunul unei crâşme periferice, printre beţivi, acceptându-le frăţeşte tovărăşia nesomnului în noaptea teilor înfloriţi şi-a insomniei Dumnezeirii —, nu mai era el de până atunci.

Iar acela, îi apărea ca un strămoş auster, paralizat într-un alt veac. Abea-i semăna, în felul în care se înrudesc oamenii rămaşi trecutului cu cei dinspre viitor.

Aşadar, dacă Luli l-ar fi iubit, ar fi iubit pe altcineva. Dar cât era de durabil acest altcineva? Celălalt durase până la treizeci şi şapte de ani. Dar cestălalt? Era o mască? Sau un obraz apărut subt masca desprinsă? Care era adevărat? Cel de ieri. Narcis privindu-şi faţa în oglinzi, plurificîndu-şi singurătatea adorată, — sau cel de azi, tânăr pentru că-i apăruse o fată cu parfum de tei...

Acesta era blestemul: singurătatea regăsită în iubire, altfel decât în lupta vieţii. Iubeşti şi ca să nu fii singur, ca să te însoţeşti. Dar iubind te îndrăgosteşti de altcineva decât de omul real şi plenar — trecut, prezent şi viitor,— pe care crezi că-l ai prin gestul de cuprindere şi însoţire, al drăgostii.

Dar Luli?

Era altceva şi ea? Tot ce ştia despre ea era în el. Numai în el venea dinspre mamă lui, tânără şi pură ca înflorită pe fereastra sfântă a morţii.

Dar ea era Luli dintr-un oraş necunoscut care dormea în minciună sau adevărul teilor înfloriţi.

Luli: o sută de Luli. Un cireş de Luli. Câte clipe-s viaţă în viaţa ei, câte stele-s fulgi în viscolul Căii-lactee, atâtea Luli-s posibile faţă de tot atâţia bărbaţi.

Şi totuşi cine, cine putea să-i dea lui Luli o unicitate mai încântătoare decât aceea pe care i-o aducea el?

Care tânăr s-ar fi încumetat să-şi măsoare dragostea cu a lui?

L-ar fi întâmpinat ca Hamlet pe Laerte la mormântul Ofeliei, cu vorbele shakespeareiene:

„Spune-mi ce vrei să faci? Vrei să boceşti? Vrei să te lupţi? Vrei să flămânzeşti? Vrei să te sfâşii tu însuţi??Vrei să sorbi apele Isselului? Vrei să înghiţi un crocodil? Te poftesc... Fiindcă vorbeşti de munţi, răstoarnă stânjeni peste noi, până când groapa noastră înflăcărându-se pe culmile toride va preface muntele Ossa într-un neg...”

— Noi bem şi dânsul e beat. auzi de alături un glas cu sughiţ şi nas roş.

Nu se supără.

Zâmbi indulgent.

Într-adevăr vorbea singur, rezemat într-un cot, alături de sticlă de bere destupată, dar neîncepută.

O femeie de noapte, care mai de multă vreme şedea la pândă, nehotărâtă. Îşi însuşi zâmbetul care nu-i aparţinea, aşezându-se cu o mişcare cât mai de pisică dulce, la masa lui, trăgând şi un scaun după ea.

Îşi turti coatele pe masă, în lături, rezemându-şi bărbia pe mînile împreunate. Era tânără, cu un breton vulgar pe frunte; avea ochi verzi şi nas senzual cu nări de vapor, prin care ştia să arunce în bărbaţi ancora sexualităţii.

Îl privi lung, stăruitor, oprindu-şi ochii pe mînile lui „de amant” — cum le botezase Agatha Bogdan —, apoi împlîntîndu-şi-i în ochii lui arabi.

— Hai...

Nu juca teatru profesional.

Glasul ei avuse geamătul tânguitor răguşit al foamei de bărbat, care pune viole în „miau”-ul pisicelor, şi oboaie în „uu”-ul hulubiţelor.

Mînile ei se târau încet pe masă spre mînile lui.

Catul Bogdan bătu cu o mişcare blânda, fără repulsie, mâna cu unghii trivial roşii, plăti şi plecă —, lăsând pe masă şi altă plată surprinzător de generoasă.

După ce-l urmări din ochi, cu fruntea întunecată, femeia luă sticla de bere neîncepută, făcând-o ţăndări, de pământ.

Cu toate că parfumul teilor plutise şi asupra acestei scene, Catul Bogdan