nu era dezgustat. Plecase de acolo numai cu orgoliul de a nu fi bătrân — atât era de tânăr în această noapte când se îndrăgostise de o fată necunoscută, punându-şi dragostea în cumpănă shakespeareiană cu-a tuturor băieţilor de vrâsta ei.

 

 

II

 

 

„DOSŢOIEVSKI SPUNEA UNDEVA că noaptea crezi mai uşor în Dumnezeu; cu alte cuvinte, noaptea predispune la exagerări”, — gândi Catul Bogdan cu un uşor zâmbet ironic care se adresa lui însuşi. Şi modulaţiunea gândului, şi zâmbetul, îl reconfortară. Se culcase la cinci. La opt îl deşteptase omul de serviciu bătându-i în uşă. Apoi îi adusese cafeaua pe care şi-o luase în pat. Ca mai toţi oamenii nervoşi şi auto-spioni, se deştepta uşor, dar se scula greu din pat. După pauză neagră a somnului, sufletul îşi căuta continuitatea, întimpinând gândurile nopţii cu ochi bănuitori.

Deşteptat, întâiul gând fu un nume: Luli.

O bătaie de inimă? Da. Dar o ştia mai de mult. De câte ori, în timpul muncii de noapte, crea un personaj nou, oarecum desprins din el prin consemnarea grafică, avea dimineaţa aceeaşi bătaie de inimă. Revedea imediat manuscrisul, oprindu-şi atenţia numai asupra personajului abea născut. Există? Sau nu exista? Merita să trăiască? Sau nu?

Astfel îşi opri mintea şi asupra lui Luli: mintea de dimineaţă, cea diurnă. Îi recunoscu tinereţea, graţia, prospeţimea. De altfel nici nu-şi mai amintea exact faţa ei, Era ca o fereastră deschisă pe o lumină de mai.

Îşi reluă tovărăşia ţigărilor.

Acum avea impresia că se liberase de lirism, că domina lucid, că redevenise spectator, aplaudând numai ce merita acest omagiu.

În fond, „aventura” avea mult farmec, tocmai prin lipsa ei de preciziune, prin ilogicul ei. Ca şi hai-kay-urile japoneze, nu era decât o indicaţie lirică. Aşa trebuia să rămâie, dând graţioasa ei substanţă unei amintiri din acelea care rămân în suflet că floarea unei primăveri nipone în păr. Fulg prefirat prin inimă în amintire.

Condiţia lui Luli ca atare — Luli-Luli, o fluturare de păr, o mâna atinsă, nişte cireşe, nişte lacrimi — era izolarea ei în vagul câtorva ceasuri de tren cu tei înfloriţi la ferestre.

A o căuta şi regăsi pe Luli ar fi însemnat să o piardă. Mai dintii Luli nu era un nume, ci o alintare. Aşadar Luli se putea numi Maria, Lilica, Domnica, Lânica. Tot ce era condur de Cenuşăreasă în „Luli”, silabe căzute din lumină venită de la balul de taină al verii, devenea pantof de serie cu număr şi etichetă, în numele ei autentic. Apoi această Lilică, Domnică, Lânica sau Maria putea să se numească Ştefănescu, Popescu, Ionescu, Teodorescu, Şerbănescu, sonorităţi care-ar fi dat un iz de ceapă parfumului de tei, care o noapte întreagă se numise Luli.

Dar cunoscută, Luli putea fi un ciclu de dezamăgiri.

O presupunea de pildă Lilica Ştefănescu, locuind în strada Eroului necunoscut, no. 11 bis. Casă de după război ca şi numele străzii. Din acele case moderne, epatate de ele înşile, care simţi că vor să fie fotografiate şi care dacă s-ar vedea în oglindă şi-ar zâmbi ca cei încântaţi de opera bărbierului, cu nările dilatate de parfumul prost al vaporizatorului. Restul în acest stil. Ştefănescu tatăl, şef de vamă la pensie, care şi-a ras barba şi musteţile după război. Mama: Ştefăneasca, o Ştefănească, făcând cură de slăbit, ducându-se în automobil la partida de „bridge” unde tot mai scapă câte un „soro”. Iar Lilica Ştefănescu — Luli în ceasurile de vară ale unui tren —, faţa lor, impregnată de mediu, chiar dacă s-ar fi jenat puţin de accentele lui tari...

Retractă tot ce gândise. Drum fals. Nimic din Luli nu autoriza o astfel de biografie. Trăsura care i-o' adusese la oprirea trenului în gara mică nu se înrudea cu arivismul: mai degrabă cu scăpătarea.

Alt drum: părinţi săraţi. Luptă zilnică pentru viaţă. Discuţii acre ]a dejun şi la masă. Atmosferă grea. Tendinţă zilnică de evadare. Unde? Prietene, cinematograf, serate provinciale, patefon, radio, lecturi gravitând în jurul bogăţiei. Aspiraţii de viitor luxos în stilul filmelor, pregătindu-i un viitor de doamnă Bovary, dar creată de vreun oarecare George Ohnet al literaturii autohtone.

Poate că nici asta.

Poate că Luli era Luli. Poate...

Dar nemaivăzând-o, Luli rămânea Luli: sigur.

Şi era păcat să o sacrifice.

Renunţând la ea în viaţă, păstrând din ea numai conturul şi fluturarea unei apariţii, treptat îndepărtată în amintire, sufletul lui căpăta încă o prezenţă alături de cea rămasă mereu albă peste mormântul ei. Luli ar fi sunat în el ca numele unei fete de altădată, mai tânăra fiindcă nu-i, mai pură fiindcă tinereţea ei e un oval în medalionul lui „a fost”, neatinsă de nici o faptă: fulg. Sora lui moartă, tinereţea, ar fi avut obrajii lui Luli şi numele ei...

O bătaie în uşă îi tulbură acest popas de dimineaţă pe marginea nopţii şi a somnului, de unde cobora, ţinând în mini acelaşi condur pierdut de Cenuşăreasa teilor înfloriţi.

— Cine-i?

— Eu. Vă salut, domnule profesor. Bună dimineaţa.

— Bună dimineaţa, Costel. Un moment...

Costel Larian, fostul său elev şi unul dintre cei mai eminenţi licenţiaţi ai Facultăţii de litere de la Iaşi, era gălăţean. Catul Bogdan îl numise secretarul comisiunii de bacalaureat pe care o prezida, dându-i astfel posibilitatea unui câştig binevenit.

Sări din pat, se pieptănă, îşi puse halatul peste pijama şi ieşi afară, aprinzând o nouă ţigară.

Costel Larian venise descoperit. De când era la Galaţi, de-o săptămână, făcuse câteva băi în Dunăre, uscându-se la soare. Tinereţea lui era ca un fruct copt. Avea obraji rotunzi şi rumeni, frunte bombată, sprincene zburlite, păr creţ, pieptănat cu vioiciune în sus, de culoarea castanelor sălbatice, şi dinţi atât de albi încât şi atunci când vorbea dădea impresia că muşcă dintr-un fruct gustos. Sănătate, energie, optimism, sărăcie alegră.

— Aţi uitat să-mi telegrafiaţi, domnule profesor. Şi a ieşit o încurcătură...

„Frate cu juna Rodică voioasă trece”, gândi Catul Bogdan, examinând ţărăneasca tinereţă a elevului său. Îl frapa sănătatea brutal afirmată, ca pe bolnavii din pat.

Costel Larian vorbea repede, cu o uşoară graseiere care dădea o vibraţie râzătoare vorbelor, istorisindu-i ceva cu şcoală, profesore, gară, scandal...

Îi asculta numai glasul, nu şi vorbele. Glasul parcă suna în iarbă şi frunză, c-un „Hai, leliţo-n deal la vie...” Aveai impresia că acuşi-acuşi va chiui.

„Ce impresie i-ar