Parcă ar fi vrut să acopere cu palma, ca pe-o lumină prea tare, tinereţea altora.

Nici o oboseală, nici o dungă pe faţă, nici un creţ. Obrajii întinşi, bărbia dulce conturată, uşor pufoasă de tinereţă în zori, gâtul neted şi viguros — şi un miros frust dar tonic de aluat şi de ceară. Deşi nu era nici o oglindă pe coridor, alături de Costel Larian, Catul Bogdan îşi vedea vrâsta ca într-o oglindă de dimineaţă.

O doamnă trecu pe coridor, zveltă în haine de vară, lăsând un miros de pudră fină. Costel Larian o privi în treacăt, cu dinţi de lup şi cu o vibraţie de bondar în nările cărnoase.

De mai încolo, doamna întoarse capul, dar ochii ei măsurară intrigaţi înalta siluetă a lui Catul Bogdan care în halatul de mătase albastră, cu părul şi mai alb şi ochii şi mai negri, dădea o impresie de vultur exotic, cu cap de argint şi pene de oţel. Lui îi zâmbi, peste umăr.

Catul Bogdan prinse din zbor privirea ca pe-o floare aruncată dimineaţa de la fereastră.

— Ce spuneai, Costel?

N-auzise nimic.

Iată ce se întâmplase:

Doamna Laura Nemoianu, directoarea liceului de fete şi animatoarea mai multor societăţi culturale, pregătise „consacratului romancier şi eminentului profesor universitar Catul Bogdan” o primire la gară şi o gustare la liceu, „â la fourchette”, cum spunea ea, lansând şi invitaţii şapirografiate corpului didactic şi notabilităţilor gălăţene. Insă nimeni nu ştia când, de unde şi cu ce tren soseşte preşedintele comisiunii de bacalaureat. Costel Larian, singurul care ar fi trebuit să fie la curent cu intenţiile profesorului său, aşteptase zădarnic telegrama făgăduită. În aceste condiţii farsa Lolei Voroneţ găsise porţile deschise ca şi zâmbetul homeric al calului troian; şi ca şi acesta intrase rânjita pe dinăuntru de suliţele vindictei. Lolă Voroneţ era o picantă repetentă, din acelea care se pregătesc de timpuriu pentru „artă şi declamaţie”. Din repetenţă în repetenţă, ajunsese totuşi sincopat pînă-ntr-a opta, cu majoratul împlinit. Dar suprema repetenţă dintr-a opta o scosese din minţi. Plecase la Bucureşti să se descurce la Minister singură, după sfaturile unei prietene care era „artistă” în corpul de figuraţie al Teatrului Naţional. „Acolo-s bărbaţi”, gândise femeia repetentă. Cu toate că muncise conştiincios, nu izbutise în scopul iniţial, căpătând însă la Bucureşti, şi chiar la Ministerul Şcoalelor, speranţele legitime ale unei cariere pentru care avea şi temperament şi appeal.

Dar se înapoiase foc pe corpul didactic gălăţean, hotărâtă să-i facă o farsă de pomină. Aşadar anunţase pe doamna Laura Nemoianu că prietenul şi protectorul ei, profesorul Catul Bogdan, a fost cu ea la Bucureşti şi că prin ea îi anunţa pe cei de la Galaţi că va sosi din Capitală cu trenul de dimineaţă. Alaiul întimpinării venise la gară dis-de-dimineaţă, cu discurs şi buchet, bând cafele negre la restaurant în aşteptarea trenului.

La întoarcere, cu buchetul deprimat în mănuşile spălate cu benzină ale doamnei Laura Nemoianu, tristul convoi defilase prin faţa unui automobil în care Lolă Voroneţ şedea picior peste picior — ciorapi de mătase de la Ministerul Instrucţiunii Publice —, fumând o ţigară C.D.

— Să vă fie de bine! Repetentă m-aţi lăsat, de râs v-am făcut. Am să vă dau şi la gazetele din Capitală...

Şi astfel vorbind, cu fum pe buze, făcu semn şoferului să le lase în nas şi fumul automobilului. Dar după. cum spunea doamna Laura Nemoianu, „tout est bien qut finit bien”.

Aşa că cei de la gară se înapoiaseră la liceu, trimeţîndu-l pe Costel Larian în descoperirea celui aşteptat. Gabriela găsise invitaţia acasă. Plecase pe la nouă, lăsând-o pe Luli dormind. Bacalaureatul începea a doua zi.

Cancelaria era plină şi însufleţită ca o cetate asediată.

În faţa liceului, fete şi băieţi discutau farsa Lolei Voroneţ, invidiindu-i curajul, cum comentează cei din închisoare isprăvile celor evadaţi.

Dinţii sosi Costel Larian, într-un suflet.

— E la „Hotel Palace”. Vine imediat.

Un general suspin de uşurare.

— Ei, „tout est bien qui finit bien”, dragele mele.

*

— „Ilustre oaspe şi distins reprezentant al acelui focar nestins de cultură şi sentimente generoase, care este vechea capitală a Moldovei...”

Vorbea cu voce de tenor — de pe vremea gramofonului cu pâlnie — profesorul de istorie, începând cu o cântare a Moldovei.

Doamna Laura Nemoianu se încruntă la fereastră, şi apoi la directorul liceului de băieţi. Într-adevăr, mai nedisciplinaţi decât fetele, dar îndemnaţi de curiozitatea acestora — candidaţii la bacalaureat escaladaseră ferestrele cancelariei, aruncând priviri indiscrete, şi făcând în urmă semnalizări cu mâna şi ochii.

— E distins, şopti profesoara de filozofie, domnişoara Puica Negrescu, la urechea celei de lucru manual, gata să-l comenteze, dar văzând cu cine-i vecină se mărgini la această apreciere.

— Ce-avem de mâncare? întrebă preotul Dărîngă, profesorul de religie, care nici nu băuse cafeaua cu lapte, lsînd loc liber alimentelor ce va să vie.

— Gustări de la Şcoala de menaj.

— Ce fel de băutură?

— Nu ştiu. Un vin.

Preotul Dărîngă oftă melancolic; femeile nu se pricepeau la vin. Auzi răspuns: „Un vin...”

Catul Bogdan rămăsese la uşă, cu pălăria şi mănuşile în mina. Ascultă discursul, cu capul uşor înclinat, fără zâmbet, fără încruntare, evitând să privească pe cineva, resemnat că o statuie subt ploaie. Nu cunoştea pe nimeni, dar recunoştea eterna operetă socială cu toţi actorii ei; involuntara trupă a lui Caragiale.

Încercă să-şi treacă timpul anticipând mintal frazele discursului. Prea facil însă, jocul fără de hazard devenea anost. Cea mai pură caligrafie oratorică a banalităţii reputate şi a locului comun guşat şi emfatic. Se gândi cu oroare şi uşurare la primejdia de care scăpase cu o seară înainte, graţie unei farse providenţiale.

Îşi închipuia capul lui Luli întors după vicleimul didactic, privind scena cu un zâmbet epigramatic. În mintea ei ar fi rămas grotesc, izgonit în ridicolul social la care cei tineri sunt însă sensibili, — cum erau cei căţăraţi la ferestrele cancelariei. Involuntar, avu un zîmbetcomplice. Ochii de la ferestre se iluminară.

— E om de treabă, domnişoarelor: râde l noi, şopti fetelor de afară un glas răguşit de fumător galant. Chiar în această clipă, Gabriela, care şedea cu spatele la fereastră, întâlni ochii lui Catul Bogdan şi văzu în ei o dilatare, o zvâcnire, saltul de delfin în ape pe care bătaia mare