Ochii lui Catul Bogdan căutară pe delături, repede, cum ai cerne printre degete un nisip, dar n găsiră mărgăritarul căzut din valvele inimii deschise.

Iar era surprins de el însuşi. Nu se aştepta la o emoţie atât de intensă. Recunoscuse pe tovarăşa lui Luli. Prietenă? Vară? Soră? Profesoară?... Parcă prea tânără, prea tânără mai ales fiindcă o vedea coborând o dată cu Luli, acoperite amândouă cu aceleaşi pălării de pai, din trăsura magică.

Avea un păr castaniu aprins cu unde roşietice, dar frunzele lui de toamnă acopereau marele strugur negru al pârului celeilalte...

...Clipele căpătau o altă vibraţie în jurul Gabrielei. Era vădit că ochii lui Catul Bogdan o izolau de restul lumii din cancelarie. Până atunci, ochii lui dormiseră nevăzuţi subt genele plecate. Acuma o învăluiau, o lăsau, reveneau, negri şi tumultuoşi ca fumul unei păduri aprinse. Rotirea lor întunecată o încercuia, dându-i o nelinişte. Până atunci privise cu atenţie calmă pe scriitorul cunoscut numai din cărţi, din reputaţie şi din fotografii. Îl recunoscuse la gară, din clipa când le salutase pe peron. Luli îi spusese atât: „I-a venit rău în tren, şi i-am dat o cafea neagră cu lămâie, fără să ştiu cine-i. N-am vorbit nimic.”

Gabriela venise la şcoală, după ce găsise printre corespondenţa sosită în lipsă, invitaţia direcţiei, numai ca să-l mai vadă de aproape, ca simplă spectatoare. S-ar fi temut să stea de vorbă în astfel de condiţii cu un scriitor care-i devenise intim prin cărţile lui. Odată, la Bucureşti, se apropiase de masa cu autografe a unui mare poet. O plivise de sus, grosolan, dându-i un autograf dezordonat, care nu avea decât semnificaţia unui bacşiş. Rupsese foaia. De atunci nu mai solicita intimitatea scriitorilor iubiţi sau stimaţi.

Ca privitoare dezinteresată, Catul Bogdan o atrăgea. O intrigase de altfel încă de la gară salutul ceremonios care dăduse Gabrielei senzaţia că nu se coboară din tren, ci din caleaşca altui veac, în rochie mai lungă, larg şi foşnitor pornită din talia îngustă. Privit mai de aproape, aşa cum primea lumina celor trei ferestre ale cancelariei, Catul Bogdan, deşi îmbrăcat în haină de azi, se încadra în spaţiul uşei ca într-o ramă de ieri, dând, poate tocmai fiindcă era atât de sobru îmbrăcat, impresia că rama trebuie să fie de bronz bogat.

Şi iată că-i întâlnise ochii deodată apăruţi de subt genele ridicate.

Tresărise şi ea ca atunci când te-ai vedea privită de ochii' unui portret. Pe cât era de odihnitor cu genele plecate, în clipele când statura lui era dominată de albul părului, — pe atâta devenea de obositor când te privea. Când privea astfel, ochii deveneau atât de intens negri. În contrast cu părul, încât Gabriela îi simţea şi când nu-i privea. Parcă nu era numai în faţa ei, în nişte orbite adânci, acolo numai, ci din toate părţile, ca zborul hipnotic al păsărilor de pradă. Gabriela simţea din ce în ce nevoia să se deplaseze, fără să poată, fiindcă era imobilizată de lumea dimprejur. În schimb, îşi plecase capul mai tare, ca într-o 'biserică, la slujbă. Dar nu se putea împiedica în răstimpuri, uneori îndesite ca picăturile de ploaie, să nu privească printre gene. Întâlnea aceiaşi ochi, şi schimbul de priviri devenea şi mai intim, ca o şoaptă prin întuneric. Un simplu joc, dar o neliniştea fiindcă redeştepta în ea — foarte vag, e drept — nostalgia pe care i-o dăduse Luli când o bănuise îndrăgostită. Dacă în această clipă s-ar fi gândit la Matei Dima, ar fi uitat că poate să-i fie şi prietenă, alungindu-l iritată din ea ca pe cineva care intră bocănind şi vorbind tare tocmai când începe murmurul unui cor religios. Dar nici o clipă nu-i trecu prin minte chipul celui cu ofranda neprimită. Nu se gândea la nimic, de altfel. Auzea glasul profesorului de istorie, şoaptele vecinilor, — dar privirile din faţă o izolau în ea, parcă tot mai departe, tot mai adânc, până în preajma acelui vag de ape, de la care poate să înceapă somnul, desprins ca o lebădă neagră, sau să izbucnească roşie inima care ucide somnul.

Într-adevăr, Catul Bogdan o privea fiindcă era forma unei transparenţe prin care-i apărea Luli. Revenea în el cadenţa lirică de astă-noapte cu toate impulsiunile juvenile pe care le apreciase dimineaţa ca o exagerare nocturnă. Din nou, temerar, dorea s-o cucerească pe Luli: cu acelaşi gest romantic care sfida pe toţi băieţii tineri. Şi fiindcă Luli nu era de faţă, valul înspre ea se pulveriza liric asupra Gabrielei. Dorea să fie tânăr în faţa ei, să fie viu, s-apară în vrâsta ca într-o armură de argint, nu ca într-o strană de meditaţie. Dorea să-l ducă asta, ca pe un cântec, celeilalte.

Profesorul de istorie amuţise, cu batista pe frunte.

Şoaptele încetară. Ochii se îndreptară spre Catul Bogdan.

Când îşi ridica fruntea, părea şi mai înalt. Înalt cum ar trebui să fie un preot când înalţă Evanghelia peste capetele celorlalţi.

Îi cuprindea pe toţi cu ochii lui orientali. Dar nu-i privea ca pe-o mulţime anonimă, ci ca pe o femeie de care te apropii.

— Vă mulţumesc tuturora. Aţi cinstit prin mine oraşul de unde vin. Daţi-mi voie să iubesc prin dumneavoastră oraşul în care mă aflu. Nu-l ştiam până acum. L-am descoperit într-o noapte de vară vrednică să fie dăruită de Shakespeare balconului Julietei, când se înalţă înspre el cu versuri tinereţă lui Romeo. Nu cunosc străzile acestui oraş, nu-i ştiu instituţiile, nici monumentele, şi abea-i întâlnesc oamenii. N-am nici morminte în acest oraş, nu-mi ştiam nici prieteni, nici duşmani în casele lui: nimic nu mă legă de el. Până a nu-l întâlni, oraşul dumneavoastră nu era pentru mine decât „ceva” de pe marginea Dunării. Dar mi l-au arătat teii înfloriţi dintr-un capăt până-n celălalt, şi iată-l acum cu mine alături de colinele Florenţei, de zările Eyub-ului şi de lagunele Veneţiei. Tei înfloriţi sunt mulţi în ţara lui Eminescu, poate tot atâţia câte fete blonde sunt pe malul Rhinului. Şi laşul îşi are aleea lui de tei care şi-au scuturat floarea sfântă prin versurile lui Eminescu asupra sufletului unei ţări întregi, lăsând parfum fără de moarte peste trecătorii vieţii.