Dar nicăieri aiurea parfumul teilor nu-i mai aproape, mai intim, mai cald, mai viu, mai învăluitor, decât în locurile acestea. Nu e numai afară, subt cerul liber, până Ia fereastră; te însoţeşte pretutindeni. Îl ai în păr, îl ai pe mini, îl ai pe faţă, şi prin somn te acoperă încă, dându-ţi beţia nopţilor de vară. Îl am şi acum în faţa mea şi în mine, şi-l avem toţi cei de aici în noi, şi-n jurul nostru, cum e pe faţa orbilor, iluminare, căldura soarelui de aur.

Într-un astfel de oraş nimeni nu poate fi bătrân, cum nimeni nu poate fi urât când se roagă lui Dumnezeu, chemându-l, şi nimeni rău când vede-n viaţă darul, nu povara.

„Et în Arcadia ego.”

Aşa voi spune la întoarcere: şi eu am fost în Arcadia. Cunosc şi eu ţinutul de pe marginea unei ape vaste, unde, subt stele oglindite-n ape şi subt crengi de tei, nopţile au ochii tinereţii fără moarte de subt genele Julietei.

Spui despre oraşele frumoase: acolo aş vrea să trăiesc, acolo să mor.

Poeţii spun: pe-acele le voi cânta, dăruindu-vi-le prin liră.

Iar eu îi spun prin dumneavoastră: oraş al teilor înfloriţi şi al nopţilor de vară, iată inima mea.

*

Gabriela se strecură prin învălmăşeală, îndată ce Catul Bogdan îşi isprăvi cuvântarea. Fugi, incapabilă să suporte o întâlnire directă cu el. După vorbele cu flori de tei în ele şi cu noapte, intră subt teii Uliţei Domneşti, înfierbântaţi de soarele dimineţii. Mergea repede ca cei urmăriţi de furtună. Obrajii se înfierbântaseră mai mult. În urechi avea tumultul de scoici ascultate, al tăcerii de noapte, cu toate că trecea printre oameni şi zgomote diurne. Nu-i vedea, nu-i auzea. Din 1&i în tei, cu respiraţia lor dulce de faguri vechi cu miere nouă, o urmăreau vorbele pasionate. Era şi un ţipăt în ea, de pasăre rănită de săgeată, şi arşiţa unui cântec meridional, cu inima ca o bătaie de lopată într-un golf napolitan. O nevoie succesivă să plângă, să râdă, să doarmă, să danseze; să fie ca rândunelele, numai aripi şi săgeată într-un cer imens; să fie ca apele, numai drum, şi ca pietrele, numai somn. Nici pasul n-o mulţumea, deşi avea cadenţa inimii; nici galopul calului arab n-ar fi îndestulat nevoia de-a fugi din ea; nici vântul, nostalgia de a fi beţia unei revărsări fără hotare.

„...Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec şi tremurul minii care-l caută”

Vorbele lui Luli, găsite pe cântecul ierburilor, reapărură în ea, dând glas exaltat gândurilor care nu erau decât tremur de arşiţă pe macii inimii.

Tot ce fusese până atunci, era un somn de ani. Abea acuma îi vedea ochii închişi, sufletul gol, mînile moarte. Se deşteptase, ca şi fata din poveste, în viaţă ca într-un palat al ei, cu teii ca lumina soarelui intrată pe ferestrele deschise dimineaţa, după somn întunecat.

Trăia. Ceea ce presimţise, exista. Viaţa nu era efort, mers lent spre îmbătrânire, cedări şi resemnări; viaţa era delir, tumult în soare, bucurie respirată.

Mergea atât de repede, încât lăsa pe rând în urmă pe toţi trecătorii întâlniţi.

Parcă era aşteptată în toate părţile, într-un înainte care devenea mereu şi mai înainte, ca zările din calea corăbiilor şi a caravanelor.

Viitorul se clădea nebulos, nu pentru minte, ci numai pentru inimă, din bucuriile clipelor de faţă, în aburi de zori, în fumegări de aur. Teii o întimpinau ca pe Rusalii, numai cu crengi înflorite. Era în acele clipe când buzele, uitând toate vorbele vieţii, tot ce-au învăţat, tot ce-au ştiut, se deschid singure, răsărite din pământul întâiei înfloriri, în calea de luceafăr a întâiei albine.

Trecuse de grădina publică fără s-o vadă.

Aleea teilor era un mers în suflet, nu în afară.

Soarele nu era decât splendoarea unei bucurii oglindite pe cer.

Într-aceasta imensitate se întâlniră două; Luli şi Gabriela.

Pământul era subt pasul lor o vibraţie pură şi solitară ca a Căii-laptelui în spaţiul astral.

Luli se întorcea de la plimbare cu pumnii plini de flori de tei adunate de pe crengi.

Se priviră ochi în ochi.

— Gabico, niciodată n-ai fost atât de frumoasă.

— Nici tu, Lorelei.

îşi zâmbiră una alteia la umbra unui tei înstelat de soare, flori şi albine.

— Deschide mînile.

în palmele desfăcute şi alăturate ale Gabrielei, Luli turnă, din pumnii ei întredeschişi, pulbere de aur aromat.

Şi asemenea, una lângă alta, se înapoiară spre casă, departe totuşi una de alta, ca două stele vecine strălucind deasupra aceluiaşi plop.

 

 

 

III

 

ÎN SINE, GALAŢUL E UN ORAŞ MIC, abea oraş, tocmai fiindcă are alături drumul spre imensitate al unui fluviu.

Dar şi saltarul unui birou e prea mare, când cauţi în el ce nu găseşti: o scrisoare, o fotografie, un mărţişor.

Ascunzând-o pe Luli cu toate casele, cu toate străzile şi cartierele, Galaţul era mai vast chiar decât pădurea prin care se duce Scufiţa Roşie spre casa-lupului.

Nu mai era un oraş, ci o problemă lirică, pe care mintea neputând-o dezlega, devenea o enigmă.

Catul Bogdan rătăcise ceasuri de-a rândul pe străzile Galaţului, cercetând toate casele, descifrând toate ferestrele, interpretând toate grădinile, ciocănind cu gândul opacitatea tuturor zidurilor, izolat în el ca un scafandru pornit în fundul apelor după comoara scufundată. Văzuse nenumărate fete, pe stradă, la ferestre, în grădini de vară, unele numai tinere, altele şi frumoase. Dar toate nu erau decât dezamăgirea absenţei lui Luli.

Cu greu se scuturase de scaii admiraţiei didactice. Îşi pierduse dimineaţa la liceu, fiind nevoit să fie cordial cu toţi, să răspundă la întrebări care cereau biografii şi glose literare, să dea autografe, să mănânce, să bea, să fie mereu însufleţit, mereu locvace, duhovnic, sfetnic, dispensator de aprecieri, obiect al curiozităţii ca Gulliver în ţara piticilor. Deprimarea începuse de atunci. Pierduse firul Ariadnei: pe tovarăşa lui Luli. Dispăruse, fără măcar să ştie cine-i. Şi nici n-avusese curajul să întrebe: cine era domnişoara de la fereastră? Ofranda omagială a asistenţei din cancelarie nu compensa alarmă din el: vorbise ca un cabotin. În genere, cuvântările lui erau sobre, substanţiale, despuiate de literatură şi de intimităţi lirice cu publicul din faţă. Reamintindu-şi-o, cuvântarea lui din cancelarie îi dădea impresia comportării unui om beat faţă de necunoscuţi întâlniţi în jurul unei mese cu