Dacă Luli era Luli, şi dacă tovarăşa ei era ca ea — adică asemeni lui, după improvizaţie, — cuvântarea, cu dulceagul ei abuz de tei şi tinereţă şi cu finalul de romanţă bucureşteană: „iată inima mea” —, trebuie s-o fi dezgustat Şi avea dreptate. Într-adevăr, astfel de lucruri nu se spun, mai ales în public, decât de pe o scenă, cu scuza unei profesii la lumina rampei şi-a unui text iscălit de un scriitor demodat dar încă celebru. Publicul nu era de acord cu el, dar Luli făcea parte din el, nu din public. Aplauzele publicului goniseră de Ungă el singurele mini care-l puteau călăuzi spre Luli.

Scăpase abea la douăsprezece, strângând mini, zâmbind, mulţumind, aprobând, dând din cap, ca şi cum ar fi fost fratele celor tineri, fiul celor bătrâni, logodnicul domnişoarelor profesoare şi preferatul doamnelor mai coapte: gata să-l mângâie pe frunte şi să-i îndrepte cravata.

Afară, şovăise ca la răspântii, întrebând hazardul încotro să apuce. Îl dusese pretutindeni, uitând să controleze ceasul. Ora dejunului trecuse. Dar silit să guste din toate la masa festivă, îşi pierduse pofta de mâncare.

Oraşele de pe malul apelor parcă sunt mai exaltat luminoase decât celelalte. Lins de soarele sfârşitului de iunie, oraşul lui Luli strălucea, sculptat în calcar şi-n argint, vestind parcă măslini metalici, gesturi albe de statui, cu pole de moschei, muezini şi mări albastre. Ceasul amiezii îl pustiise. Singurătatea lui venea din Orient, toridă, parcă în alb burnuz, lingă popasul unei caravane de cămile. Totul era alb, strident alb, ca sunetul ţimbalei, dar Luli îl însoţea cu o răcoare de noapte în păr şi-n ochi, apărând şi dispărând în lumină, ca o dansatoare în văluri şi din văluri. Nu era nicăieri, dar o vedea pretutindeni. Uneori, parfumul teilor parcă venea din mână şi din părul ei, dând braţelor nevoia de a strânge vidul, ca în vis, când ceea ce se apropie de bătaia inimii e atât de departe de trupul amăgit de somn.

Până când învins de tăria soarelui şi de indiferenţa caselor cu storurile lăsate, intrase la hotel. Se răcorise lung subt duş. Apoi se întinsese pe pat, trăgând şi storul. Rămas singur, nu mai regăsi din vechea intimitate cu el însuşi, decât fumul ţigării: fum. Nu mai avea adăpost în el. Timpul trecea încet, târându-se. Cărţile apăreau ca obrazul bolnavilor la ferestre de spital, dându-i senzaţia că literatura e o nevolnică izolare de viaţă, nu o trăire esenţială, dincolo de aparenţe. Avea treizeci şi şapte de ani. Încă trei, şi nu mai avea dreptul de-a se crede tânăr.

Dar mai era?

De zece ani nu-şi mai pusese această întrebare, fiindcă la douăzeci şi şapte de ani renunţase la tinereţă faptelor exterioare, mulţumindu-se numai cu energia de-a crea. De-atunci intrase cu totul în singurătate, nesilit, dorind-o, nu resemnându-se la ea, devenind argonautul propriei lui vieţi acumulată în amintire. Participă şi la viaţa exterioară, fiind pe de o parte profesor conştiincios, iar pe de altă parte având oarecare raporturi cu oamenii. Dar trăise distrat, fără să puie prea mult preţ pe el însuşi ca om social. Succesele feminine, necăutate cu dinadins, îi dădeau intermitent certitudinea unei seducţiuni care făcea inutil controlul vârstei. Cu atât mai inutil, cu cât se deprinsese de mult cu semnul bătrâneţii — părul alb — fiind totuşi tânăr. având parcă impresia că şi celelalte atribute ale vrâstei vor deveni un artificiu al cochetăriei, ca şi părul, pe fiinţa lui privilegiată.

Curios: se gândise de multe ori la moarte, prezenţa de acolo a mamei lui dându-i un sens intim, dar rareori se gândise la pragul ei firesc: bătrâneţa. Acum nu se mai gândea la ea, căci teama de ceva nu e un gând.

Se temea că nu mai e tânăr, că nu mai e de ajuns de tânăr. Putea să dea altora impresia tinereţii, dându-şi pinteni, provocând în el galopul vital, — dar Luli era tânără fără comandă, fără efort, permanent, involuntar. Era pur şi simplu, dincolo de interpretare.

Luli putea să aibă cel mult optsprezece ani: oriunde şi oricând, aceasta-i era vrâsta. Deşteptată din somn la miezul nopţii; după un plâns de ceasuri; după o boală grea; la lumina lunii sau a soarelui de iulie; simţită prin umbră cu parfumul ei de păr şi respiraţie de fată; nevăzută, ascultată numai, cu glasul ei care lumina urechea, întinerind-o c-un tril de argint — avea mereu optsprezece ani. Cântau cuiburi de primăvară în vrâsta ei, erata izvoare, zori, cireşe.

Cu nouăsprezece ani în urmă avea vrâsta lui Luli. Ea poate că nici nu se născuse. Putea să-i fie tată.

Dar vrâsta lui iubea vrâsta ei. Numele tinereţii era Luli. Şi Luli era în el departe, ca şi ceea ce-i în amintire, rămas în urmă fără viitor, într-un îngheţ al timpului.

Trebuia să renunţe la ea.

Dacă Luli ar fi murit subit, s-ar fi sinucis?

Evident, nu.

Ar mai fi avut încă un vid în el. Trăise şi cu celălalt; izbutind să facă din el o prezenţă, o însoţire.

Aşadar moartea lui Luli i-ar fi lăsat viaţa intactă, dându-i o nouă perspectivă pentru plimbările în el.

Atunci de ce nu renunţa la ea de bună voie?

Dar iată că-şi minţise. În fond nu concepea moartea lui Luli. Viaţa ei era o certitudine absolută, ca şi tinereţa ei. Nu renunţa la ea fiindcă presimţea prin ea un drum în viitor, nu o întoarcere în trecut.

Ce fel de drum?

Nu ştia. Şi aici intervenea iar absurdul orbitor. Tot ce vedea mintea lui era piedică între el şi Luli: prăpastie. Dar curcubeiele păşesc peste prăpăstiile vidului, zâmbind cu toate culorile grădinilor.

Luli era un salt de curcubeie înspre viitor.

Pe la şapte se îmbrăcă, insistând în oglindă ca tinerii care se duc la o întâlnire de dragoste. Pe stradă, câteva capete întoarse spre el, câteva şoapte insuficient scăzute, îi anunţară începutul unei notorietăţi dezagreabile, care putea deveni alarmantă.

Era ceasul plimbării. Câţiva muscali cu doi cai aminteau vechiul Bucureşti şi vechiul Iaşi, de pe vremea corsetului, părului cu coc, pălăriei cu ace şi evantaiului. Apariţia lor în ceasul amurgului îndulcit de tei înfloriţi amesteca Uliţa Domnească, în amintire, cu Şoseaua Kisselef