Lumina era aurie cum sunt caisele coapte. Ceas leneş. Cofetăriile şi cafenelele ieşiseră din case pe trotuare, cu mese multicolore între olendrii cu flori virginal roze.

O atmosferă de Orient, cu toate că lipseau fesurile, turbanele şi ciubucele pe care le-ntîlneai odinioară la cafeneaua din curtea Sfintei Sofii şi la toate cafenelele Stambulului. Foarte mulţi ochi negri, palori untdelemnii şi „s”-ul catifelat, peltic şi gînsăcesc al grecilor, amestecat cu ţînţărisme iritate când discuţiile deveneau politice între monarhiştii şi republicanii Galaţului.

Şi aceste impresii actuale căpătau în el afunde perspective, rechemând amintiri de lecturi, de călătorii. Iar oamenii întâlniţi, toţi, deşi în sine nu-l interesau, deveneau emoţionanţi ca în copilărie uşa după care-i pomul de Crăciun. Căci de după fiecare putea să apară Luli. Fiecare fată a distanţei putea să fie Luli. Nu era. Dar întâlnea mereu altele. Şi încântător, şi istovitor. Căci e teribil să împărţi unei mulţimi bătaia de inimă pe care-o aduci unei singure fete.

De câteva ori auzi numele lui. Tresări. Dar îl pomeneau fără să-l cunoască. Îşi întâlni cu mirare cărţile în vitrinele librăriilor. Erau toate. Parcă dormeau pe catafalc, cu mînile pe piept.

Murise treptat, carte cu carte, în timp ce Luli se năştea, creştea şi devenea Luli pentru alţii înainte de-a deveni Luli pentru el, poate prea târziu.

Sufletul se înclină lung, ca o stepă bătută de vânt, şi versul lui Eminescu, dulce ca buciumul vârfului de munte românesc, îl ajunse din urmă:

Mai suna-vei, dulce corn,

Pentru mine vreodată?

Aşadar spunea versuri în gând? Ca în adolescenţă, când emoţiile fug de realitatea vieţii, refugiindu-se în realitatea versurilor... Îl şi înduioşa acest naiv regres.

Trecea prin faţa unei florării. Ce flori i-or fi placând lui Luli? Trandafirii, lalelele, crinii, violetele, chiparoasele, zarnacadelele, garoafele, azaleele, liliacul, muşcatele?... Recapitula posesiv şi emoţionat toate florile ştiute, căutând-o şi în ele tot pe Luli, culoarea ei, parfumul ei.

Tot ce vedea era pretextul unei evocări. Nu mai era un unghi deschis spre viaţă, ci un unghi închis în Luli, deci limitat că de-o obsesie, dar şi o obsesie poate fi feerică.

Trecu şi prin grădina publică. Pustiu în lume multă. Ieşi. Porni înainte până la „Monument”, căutând mereu. Nu găsi. Se întoarse. Începea înserarea. S-aprindeau luminile. La umbra teilor, cuprinşi ca sălciile perechi într-acelaşi vânt, îndrăgostiţi tineri se sărutau. Erau sărutări sub fiecare tei. Viaţa şi dragostea treceau îmbrăţişate ca pe-o plută minata de-un râu repede.

Numai el mergea pe mal, „fără soţ”.

S-auzeau patefoane, muzici în grădini: începea viaţa de noapte.

Altă noapte cu parfum de tei înfloriţi, despicând în două sufletul şi oraşul.

Intră la restaurant, având impresia că iar începe să joace un rol. Îl jucă până la capăt, acceptând şi cafeaua neagră. Apoi ieşi grăbit. Un birjar se opri lângă el irezistibil. Se sui.

— încotro mergem?

Avu un gest vag cu mâna, care spunea: departe, undeva, unde vrei...

— Prin oraş.

Şi iar intră, cu trapul lung al căilor, subt teii înfloriţi al căror parfum subiectiv avea în unele clipe vestejirea jilavă a începutului toamnei, când eşti tânăr, când s-a sfârşit vacanţa, şi când te duci înspre octombrie într-o trăsură de ţară, fără să ştii dacă în urmă e iubirea cu fluierul pe buze, sau frunza galbenă a uitării.

IV

— ABRAMOVICI RAŞELA.

— Prezent.

Eleva se înfăţişă la catedră. Era galbenă ca şi cum S-ar fi numit Li-Pang. Secretarul îi întinse coala ştampilată.

— Atonescu Amalia.

— Prezinte, răsună isteţ un glas impertinent.

Un foşnet de râsete învioră tăcerea clasei.

Catul Bogdan nu-l observă. Privea spre fereastra din dreptul catedrei, lăsându-l pe Costel Larian să îndeplinească procedura prealabilă tezei la română. Se culcase târziu, adormise cu greu, se deşteptase o dată cu zorii fără să mai poată adormi, fumase prea mult. Oraşul începea să-l întristeze. Dorea acum să-şi umple vidul anxios cu un automatism exterior oarecare: funcţiunea de profesor. Oricum, o ocupaţie, o trecere de timp. Dar mirosul de cerneală — parcă se deschisese o fântână — şi de mulţime şcolară îngrămădită într-un amfiteatru neaerisit, purtând parcă aerul respirat al unui întreg an şcolar, îl făcea să dorească aerul curat al dimineţii. Se duse la fereastră. O deschise. Rămase acolo, cu tâmpla rezemată într-o palmă. Afară erau câţiva copaci în care se jucau vrăbii, subt o umbrelă de cer.

— Doroşenko Xenia.

— Dobrescu Amalia.

Sunau oribil numele fetelor masculinizate oarecum în catalog. Parcă defilau în uniforme, cu bocanci, pe-o stradă, pierzându-şi silueta de purtătoare de amfore sau de cofiţe cu zmeură, pe care-o au când se numesc Luli. Dinspre oraş, oltenii, cu cobiliţe pe umeri, chiuiau nume de fructe, de legume, dând o replică viguros pitorească păsărilor soprane. Oraşul se trezea într-un abur auriu de mămăligă răsturnată.

Undeva, într-o casă necunoscută, Luli se deştepta din somn, sau poate dormea încă...

— Gaman Lucreţia.

Ietacul lui Luli... Patul lui Luli...

— Hristodulo Caliopa.

— Caliope, domnule secretar, protestă glasul de brună fatală, al cărei nume fusese cântat în Vocea Galaţilor de doi tineri poeţi concurenţi.

...Masa lui Luli... Halatul de noapte al lui Luli... Nimic impur. Dimpotrivă. În aerul nou al dimineţii, gândurile aveau delicateţa unor miniaturi persane pe fildeş.

— Novleanu Lucia.

Luli! Luli! Şi mai proaspăt în aerul dimineţii, în marea naivitate a cerului, numele ei venea ca un acord de sonatină cântată undeva de o fetiţă cu cozile pe spate.

Eleva Novleanu Lucia, înapoindu-se de la catedră cu coala ştampilată, se opri alături de banca ei, în fundul clasei, înecată de aerul rău. Deschise fereastra. Şi după ce-o deschise, întâlnind zâmbetul aceluiaşi soare pe faţă, cu toate că inima-i era grea şi risipită în piept, îşi apleacă obrazul în afară, şi întâlni, ca şi de la fereastra trenului, profilul de stânca solitară cu un vultur... Ochii negri o învăluiră că halucinaţi... Fugi.

— Domnişoară, domnişoară, izbucni de pe catedră glasul Iui Costel Larian, în timp ce mâna lui izbea cu violenţă în catalog: vă interzic să comunicaţi cu cel de-afară...

De la fereastră, Luli se înapoiase cu obraji de Luli, dar subt violenţa autoritară a glasului de la catedră, ochii lui Luli-boy izbucniră, gata de replică.

N-avu timp.

— Domnule Larian.

Chemat de profesorul său, secretarul comisiunii redeveni un tânăr Costel. Se apropie