— Costel, în ce lună suntem?

— În iunie, domnule profesor, răspunse el mirat, clipind în soare.

— Câţi ani ai, Costel?

— Douăzeci şi patru.

— Eşti bătrân, Costel?

— Dă,... domnule profesor!

— Ce face un băiat tânăr într-o dimineaţă de iunie, Costel?

— Ştiu eu, domnule profesor...

— Se plimbă, iubeşte, cânta... Costel dragă, eşti tânăr: du-te.

— Domnule profesor, se împotrivi el incredul.

— Du-te, Costel, du-te şi salută din partea mea toţi teii oraşului.

Şi împingându-l de umăr, îl porni spre uşă.

Apoi deschise şi fereastra de la mijloc. Amfiteatrul se umpluse de soare. Isprăvi pomelnicul catalogului şi înrămarea colilor ştampilate. Zâmbea mereu.

— Domnişoarelor, iată subiectul tezei...

îl dictă, zâmbind.

— Nu vă speriaţi. Iată în esenţă ce trebuie să scrieţi.

Şi spre surprinderea generală, vreme de cincisprezece minute expuse subiectul tezei, însemnând cu creta pe tablă punctele principale şi datele.

Iar după ce isprăvi, adăugă, în timp ce-şi ştergea degetele prăfuite de cretă, cu batista:

— Vă rog însă, domnişoarelor, să nu reproduceţi întocmai ce v-am spus. Mai puneţi şi de la dumneavoastră, având grijă de ortografie.

*

Veselă teză!

Ca refrenul unui cântec ce-ar fi început cu: „Hai să ne jucăm de-a teza”, cântat de şaizeci de fete cu bucuria pe obraji. Stăteau în băncile amfiteatrului ca şi cum ar fi venit Ia vale. cu săniuţa. Nu mai era nevoie nici de fiţuici, nici de cărţi consultate pe subt bancă, nici de vecina filotimă şi premiantă. Tablă, de obicei sinistră ca apa morţilor, oferea tuturora, cu o graţie de lebede, ideile tezei plutind şirag, înscrise cu cretă. Fiecare elevă şi le lua de acolo, fulg cu fulg, destrămându-le mărunt pe coala oficială.

Peniţele ronţăiau repede ca nişte şoricuţi hrăniţi cu miez de pîne.

Nici un oftat, nici o migrenă, nici o hemoragie nazală, nici o paloare, nici un leşin.

Cântau cu toate, într-un cor mut: „Hai să ne jucăm de-a teza”.

La trei ferestre deschise spre obrajii atâtor fete tinere, dimineaţa de vară se încadra cu cer, soare, crengi şi vrăbii gureşe, ca într-un pastel de Vasile Alecsandri, demodat dar tânăr.

Un fluture intră, silabisind cu aripi albe naivităţile zborului, în clipele vieţii lui de graţie năucă.

„Originalul preşedinte” care începuse prin a fi sufleurul de pe catedră al operetei din bănci, nu se mai ocupă de eleve. Părea cufundat în studierea catalogului, îl luase de la început, de la Abramovici Raşela, Antonescu Amalia, Adam Teodora, nume cu nume, cum ai coborî treptele unui palat ca să ajungi pe pragul grădinilor cu ape ţâşnitoare.

„Novleanu Lucia”...

Luli era în Novleanu Lucia ca hulubii veneţieni în piaţa San-Marco, învăluind într-o palpitaţie de lumini şi umbre, o blândă armonie de marmură.

„Lucia Novleanu”.

Aşadar Luli se numea Lucia Novleanu. Simţea nevoia să aprindă o ţigară, ţigara popasului meditativ.

O secundă o privi pe Luli. Era sus, în banca din fund, aplecată pe coală de hârtie. Îi vedea numai fruntea, mică, voluntară, concentrată şi foarte pură, strălucind în părul negru ca o lumină de proră într-un adânc de noapte marină.

Trecu mai departe: „Oancea Tudosia, Oîian Mareea, Ovanisians Semiramida, Parsighian Ghiuzadi...”

Nume greceşti, bulgăreşti, evreieşti, câte-un Ştefănescu Doina, câte-un Ichim Dacia, apoi exotic Zaghiants Şuşanig — şi iar, c-un salt al ochilor şi~al inimii: Novleanu Lucia.

Luli...

Era în catalog, era în bancă.

Eleva Lucia Novleanu din clasa opta.

Da, ea era, Luli.

Nu lăsa din mini catalogul. Îl ţinea ca pe un hrisov în care ai descoperit un adevăr neştiut care schimbă sensul unui trecut istoric, înnobilându-l. Mai mult decât o bucurie: un triumf cuprins în oglinzile mirării incredule

La orice s-ar fi gândit, numai la asta nu: Luli, într-o bancă de şcoală dându-şi teza de bacalaureat; Luli, eleva lui.

Novleanu?... Şi numele acesta îl emoţiona. Avea ceva de mărgean în sonoritatea lui, cum erau broşele bunicelor pentru medalioanele tinereţii lor. Dar s-ar fi putut numi oricum: Ortansa Popescu, Decebala Ionescu. Luli învingea orice. Simpla prezenţă a numelui ei în catalog semăna pe paginile lui trandafirii lui Hafiz, arătând spre cerul albastru cu degete subţiri ca minaretele lui Omar-Khayam.

Căci gândurile lui pe marginea acestui catalog astfel erau: stanţe şi stampe pentru Luli. Totul se transfigura prin seninul prezenţei ei. Ferestrele străfulgerau de soare ca triremele de aur epic ale lui Homer, plutind în spaţii vaste; lumina se umplea de graţie, ca de undine şi sirene marea lui Ulysse. Bucolicele lui Virgil cântau pe fiecare creangă. Şi-nţelepciunea lui Horaţiu murea pe fiecare gând, dar tot cu zâmbetul: „Cârpe diem”.

Luli...

Un cer imens, şi-un singur plisc de rândunică. Dar dimineaţa bucuriei din pliscul ei pornea, două silabe numai: Lu-li... Şi iată cum un cer întreg era rochiţa unei rândunele şi fastul unei dimineţi.

O muscă deseori învinge un cer. Căci cerul e îndepărtarea de tine însuţi în vag: e albastrul exadării în spaţiu. Iar muşca e punctul meschin de la care începe ca o cifră propria fiinţă redevenită concretă într-un trup limitat.

O muscă venită pe frunte, şi apoi coborâtă că un vârf de creion adnotator pe nas, îl făcu pe Catul Bogdan să se întâlnească prin mâna cu nasul, şi prin nas cu realitatea din faţă.

Profesorul şi elevele. Catedră şi băncile. În fond era îndrăgostit de o elevă care-şi trecea bacalaureatul. Asta era formula simplă şi reală. Nici măcar studentă. Elevă-din-clasa-opta. Era suficient să se gândească la fostul elev din clasa opta, Catul Bogdan, ca să vadă exact distanţa dintre catedra lui şi banca Luciei Novleanu. Diferenţa de vrâsta parcă se agrava prin decorul acestor vrâste. Trebuia deci să corecteze teza unei fete de care era îndrăgostit, şi să-i puie şi notă pe deasupra.

Era captiv ca într-o epigramă.

Cu atât mai curios cu cât n-avea deloc antrenamentul prealabil al unor situaţii apropiate. Cunoştea mulţi profesori universitari, care de pe catedră îşi începeau aventurile, uneori numai lirice, alteori erotice, socotindu-se nu numai dascălii elevelor, dar şi sultanii lor fireşti. Nu făcea parte din această categorie. În fata studentelor, la curs, sau chiar la seminarii, unde intimitatea era mai mare, nu-şi simţea nici vocaţiunea copitelor de satyr, nici tremurul libelulesc al aripioarelor cupidoniene.

Nu virtutea sau scrupulul îi porunceau această atitudine. Era o particularitate a lui, descoperită o dată că practica profesoratului. În genere, mulţimile nu-l atrăgeau, deşi le observa. Nici femeile, plurificate uniform în bănci universitare,