nu-l atrăgeau. Deveneau şi ele cantitatea unei mulţimi confuze. Şi pentru el, feminitatea începea cu individualizarea în singurătate. La universitate, subt raportul seducţiunii feminine, îl îndepărtau, ca o mâncare diform îngrămădită pe o farfurie. Aşadar, ani de-a rândul, pe catedră fusese exclusiv profesorul fetelor tinere care erau în bănci numai studentele lui, şi-n suflet la fel. Distanţa dintre băncile lor şi catedra lui nu era numai o realitate spaţială, dar şi una psihologică.

Această realitate apărea categorică tocmai acuma, în clipa nimicirii ei.

Şi nici măcar studentă! Elevă dintr-a opta.

„Eleva dintr-a opta” îşi ridicase fruntea de pe coală de hârtie. Şi-ntocmai ca odinioară, când se numea Luli-boy, şi când de jos, de pe covor, în timp ce Gabriela scria, urmărea cu ochii în sus „ceva... departe...” — îşi îndreptase ochii înspre faţa străinului care plutea înalt în ea, ca şi acel „ceva departe”.

Era mirarea ca un abur de argint pe faţa ei, cum e pe înmugurirea pomilor care acuşi vor înflori.

Catul Bogdan îi întâlni ochii adânc, şi murmură ca un ţăran „Dumnezeule”, împreunându-şi mâinile, căci începutul drăgostii e ca o rugăciune de pe vremea cerului lui Dumnezeu.

*

Luli se aplecase din nou asupra tezei.

Catul Bogdan îşi lăsă fruntea pe mâinile împreunate, rezemându-şi coatele de catedră. Îşi dădea seamă că ceea ce i se întâmplă nu mai avea un caracter episodic, localizat la Galaţi în timpul examenului, cu toate că durata întâmplării nu depăşea trei zile. Însă cu un trecut numai de trei zile, întâmplarea avea imperativul unei porunci în viitor. Ceea ce crezuse la început că e un simplu fapt divers, căpătase sensul solemn al unui fapt istoric: o nouă domnie. Un început de veac sufletesc. O altă lege.

Ispăşea splendid anii lungi de neatârnare. Era condamnat ca în clipa naşterii, la toate riscurile vieţii, incapabil să le refuze, cum incapabil eşti să nu te naşti.

în logica literară a vieţii, întâmplarea îşi păstra intact absurdul şi neverosimilul profan, devenind mister. N-ar fi acceptat niciodată într-un roman iscălit de el, viteza dementă a unei astfel de îndrăgostiri, decât dacă i-ar fi divulgat prin analiză caracterul de violent apetit sexual apărut prin surpriză într-un organism inflamat de abstinenţă. Altminteri, în logica aplicată vieţii într-atîtea romane, nu concepea fenomenul îndrăgostirii decât lent. Întocmai cum se formează coloniile mărgeanului în fundul mărilor, clădindu-şi cetăţi solide pe lespedea haosului. Faimosul coup de foudre îi apărea tot atât de puţin valabil în psihologia spectroscopică a timpului actual, ca şi şarjele cavaleriei în războiul chimic. Natural, excludea „ambalările” după o femeie, care nu-s decât echivalentul psihologic al acelor insecte numite „efemere” care îşi consumă într-o singură zi deliranta vitalitate exaltată de preajma morţii. De asta, i se părea că începutul unei îndrăgostiri e tot atât de greu de fixat ca şi începutul lumii. O prealabilă perioadă de nebulozitate îi apărea drept condiţia însăşi a îndrăgostirii.

Cunoşti o femeie, o vezi, o auzi, constatând o serie de calităţi şi defecte, distrat şi în treacăt, sau atent şi cu dinadins, te deprinzi să rămâi „tu” în prezenţa ei, adică spectator mai mult sau mai puţin atras de spectacolul feminităţii ei, o critici mintal, o apreciezi uneori şi o accepţi treptat, aflând cum e frumoasă, cum e deşteaptă sau mediocră, având surprize agreabile şi dezamăgiri supărătoare, — până când într-o zi, simţi că mai presus de aprecierea ta, femeia aceea a devenit un fel de secret intim, pe care abea-l ştii numai tu. Bătaia de inimă pe care ţi-o dă acest secret te face să respiri adânc propriul tău suflet în care au apărut arome mai misterioase decât cele aduse de sevele pământului. Întinzi braţele spre primăvara lor. Iubeşti. Şi femeia de mult cunoscută îţi apare nouă, din clipa în care ai întâlnit-o. Te miri că n-ai văzut de atunci ceea ce abea descoperi într-o evidenţă edenică. E o mirare intensă ca geniul, oricât ar fi de plat, ceea ce-i urmează. Secunda acestei mirări hrăneşte cu luceferi pe poeţi şi cu cea mai virulentă toxină pe oamenii obişnuiţi.

Luli însă, abea întâlnita, îşi însuşise timpul mamei lui, alb ca mileniile lunii, venind în el ca din legende, deşi viaţa ei abea se desprinsese din anii copilăriei. Luli îi aducea emoţia unui trecut mai vechi decât experienţa vieţii, ca o inscripţie din alte vremuri, ducându-l înspre viitor cu tinereţa ei. Luli era în amintirea mamei lui, cum sunt seminţele de grâu în sarcofagele străvechiului Egipt. Trăia de atunci în el, deşi acuma întâlnită.

O vedea. Îşi scria teza. Lucia Novleanu din clasa opta.

Iar pe catedră era el. Catul Bogdan: om condamnat să trăiască în viitor. Într-un viitor închis în enigma lui ca o Chină între zidurile ei. Nu-l cunoştea, nu-l vedea şi abea îndrăznea să-l presimtă. Cu Luli în el îi apărea de o splendoare tropicală. Fără de ea, sterp, cu pietre calcinate. ca preajma Infernului dantesc.

Renunţă la tot: la gând, la analiză, la amintire, la organizarea vieţii. Se resemnă să trăiască fărâmiţat, în improvizaţia prezentului, privind fruntea lui Luli, fruntea poruncii.

Şi iar îi întâlni ochii umili ca o supunere de căprioară

Se deprinsesem unul cu altul de la ferestrele trenului Atunci flutura vântul şi lumina pe feţele lor, dându-le expresia de întovărăşire a unei lecturi în doi. Acum însă, tot singuri ca şi atunci, erau într-o mulţime umană care-i împrejmuia şi-i despărţea. Dar ochii lor o uitaseră. Se priveau cu o egală intensitate, ştiind că se privesc, văzând că se privesc, acceptând ursita acestei priviri.

*

Tezele veneau spre catedră cu aplauzele.

O satisfacţie generală. Se şi făcuse un mic complot într-un colţ, proiectându-se organizarea unei subscripţii pentru oferirea unui buchet.

— Dragă, aşa preşedinte zic şi eu: o bomboană.

Hristodulo Caliope, celebră prin succesele ei de brună focoasă cu o umbră de mustăcioară catifelată, cu sprâncene dense şi cu bust ferm, încercă un dublu efect de ochi şi sâni, lingă catedră.

— Domnule preşedinte, dacă nu vă inoportunez...

— Mă rog, domnişoară.

— Tezele... după ce veţi binevoi să le corectaţi...

Oftă pe nas, subtil.

— ...ni le înapoiaţi?

— Pentru ce, domnişoară?

— Ştiţi, pentru autograful dumneavoastră...

O privi cu ochii micşoraţi, poftind-o cu mâna spre uşă.

Afară o ajunseră alte eleve.

— Ce ţi-a spus,