Caliope le privi pe subt gene.

— Secretul meu, fetelor.

— Mâi Hristodulo, măi, ai un tupeu! o zeflemisi Elefterescu Victoria, care avea şi ureche bună şi limbă ascuţită şi sentimente patriotice.

Treptat, băncile se goleau.

— Tot nu eşti gata, Novleanu? o cercetă vecina care-şi astupă călimara cu dopul de hârtie.

Cotul lui Luli acoperi uşor coala din faţă.

— Mai am puţin...

O şi iscălise. Dar nu se putea hotărî să-şi dea teză, deşi plecarea fiecărei fete răsturna încă un copac al pădurii în care se refugiase până atunci. Mai erau numai câteva eleve răzleţe. Una se ridică. Alta. Şi alta. Se ridică şi ea, luându-se după un grup ajuns la catedră înaintea ei.

Pe marginile scaunului, mînile lui Catul Bogdan aveau un neastâmpăr febril. Luli se opri lângă catedră cu bisatul întins, aşezându-şi teza delaolaltă cu camaradele ei, printre ele.

O clipă braţul ei străluci printre altele ca gâtul lebedei lui Lohengrin.

Catul Bogdan se ridică, înclinându-se:

Luli porni spre uşă, salutându-l cu o aplecare a capului. Avea obrajii aprinşi şi ochii gravi. Era îmbrăcată cu o rochie de fular alb cu buline albastre. Apăru pe pragul uşei şi dispăru, ca o perdea de vară fluturată de vânt, dând ochiului impresia că iar va reveni alene, suplu potolită, luminos...

Catul Bogdan strânse tezele, plecă repede în cancelarie, rugă pe directoare să le închidă, îşi luă pălăria şi mănuşile, salută grăbit şi ieşi din liceu cu o viteză de călător care scapă trenul. O singură aruncătură de ochi îl făcu să descopere silueta lui Luli. Se luă după ea, lăsând între ei o distantă. Câtva timp trecu printre saluturi. Se răriră. Trecătorii deveneau necunoscuţi. Luli nu se uita îndărăt. Avea un mers sprinten, pasul atingând uşor pământul, recăzând pe el elastic, evocând mersul pe valuri mărunte, în depărtare, al unui caic cu pânze albe, care nu ştii dacă vine sau pleacă, fiindcă îţi pare că dansează pe loc.

Treceau pe uliţi de-o intimitate provincială. Nici o trăsură. Covoare bătute pe frânghii, c-un bubuit de grijitură de Paşti. Florile din grădini şi ele aminteau culorile elementare ale paneraşelor cu ouă vopsite şi cernite, aduse de la bucătărie de fetiţele casei, cele cu fundă în coada înfoiată, şi cu ochi fuduli. Ferestrele deschise sclipeau vesel în soare, ca şi cum toate casele de pe-acolo ar fi fost ale bucuriei cu ochi mari. De undeva veni un miros de vanilie, şi un ctin-ctin de piuliţă de aramă. În alt loc se prăjea cafea. Pe-o streşină, doi hulubi cântau parcă la patru mini o sonatină matinală.

Luli lăsă în urmă şi un salcâm cu flori violete, fără să întindă mâna după ciorchinii leneşi din care fetele sug gustul primăverii.

Pisici multe, culcate pe pervazul ferestrelor, laoaltă cu pernele scoase la soare, sau pe streşina caselor, deschizând câte-un ochi ca ceasornicarii aplecaţi pe mecanismul microscopic.

Câţiva bătrâni cu papuci de catifea brodată cu trandafiri şedeau în faţa casei, cu pălăria pe ochi, şi ziarul desfăcut în mâini.

Nu mai avea nici un scop acest drum. Ritmul unei bucurii pure, foarte uşoare, pornire de fum abea desprins din coşul alb, şi dus de un vânt de primăvară.

Catul Bogdan avea un zâmbet pe faţă, care-şi mai amintea fără să ştie, de menuet, de clavecin şi de muzica lui Lully.

Luli făcu la dreapta. O pierdu deodată ca pe-o lumină după storul tras pentru lanterna magică.

O regăsi, mai luminoasă, pe-o stradă umbrită de plute. Copacii se ridicau vaşti, ducând păduri de frunze înspre cerul mai adânc albastru. Şi din ei se destrămau scame care pluteau de-a lungul străzii, întâlnind genele şi obrajii. Dulci ninsori de borangic mângâietor. Acolo clipele se pregăteau de somn, pieptănându-şi părul.

O casă... Da. Aceasta. Casa lui Luli. O regăsea, deşi nu o văzuse niciodată, fiindcă din ea venea altă bătaie de inimă.

Un cap de cine apăru la gardul casei între labele lui amicale.

Luli deschise portiţa. Cinele sări la ea. Dulău de stâna, lăbos, căpăţânos şi bun pentru stăpâna, că barba lui Moş Crăciun pentru copiii adormiţi. Apărându-se de afectuoasa lui năvală, Luli văzu la câţiva paşi, ca oglindit din ea, pe cel care o însoţise în gând. Mînile-i căzură. Sângele-i izbucni în obraji.

„Ham...”

Cinele se repezi la străin.

Dar tot atât de repede, Luli-l ajunse, cu mâna în coama lui hirsută, aplecându-se cu el, jos, la picioarele străinului. Una cu cinele la pământ, aşa cum şedea, cu genunchii îndoiţi şi spinarea aplecată, Luli ridică ochii spre el, vorbinrîu-i în şoaptă:

— Nu-i rău, dar nu te cunoaşte..:

Şi cu mâna în coama cânelui fugi în ogradă.

V

NICIODATĂ LULI NU INTRA ÎN casă pe din faţă. Încă de pe vremea când se numea Luli- boy, intrările şi ieşirile ei erau pe la bucătărie. Acolo domnea dadaia, fosta dădaca a lui Luli. Dar bucătăria dadaiei nu era o dependinţă subalternă a casei, unde veneau poruncile de sus şi de unde porneau mâncările — ci un fel de stat în stat, mai mic teritorialiceşte decât al stăpânilor, servindu-l fireşte pe al acestora, având însă o de ajuns de pronunţată autonomie. În loc să devie slugă orăşenească după ce îmbătrânise la stăpâni, dadaia rămăsese tot ţărancă de la munte.

Nu fusese angajată. Se alipise casei Novleanu, de bună voie, impunându-se întrucâtva. Cu ani în urmă, dadaia se numise Smărăndiţa Merişor, gospodină din Buhalniţa. Automobiliştii care treceau pe acolo spre Durău întorceau capetele după ea, făcând cam aceeaşi reflecţie: că ţărancele lui Grigorescu nu sunt o minciună, cum a început să se spună după moartea celei mai pure oglinzi plastice a peisajului românesc. Smărăndiţa Merişor era un astfel de adevăr, sau o astfel de minciună. Şi cu toate că multe automobile o întâlniseră în calea lor şi că mul{i boieri cu chef şi fără soţii cercaseră să-i afle drumul culcuşului, Smărăndiţa Merişor se păstrase albă ca şi florile de primăvară ale pomului care-i dusese numele în pădure, dându-i în schimb culoarea fructelor sale pe obraji şi pe-a fiorilor sale în fapte şi vestminte. Şi fiindcă aşa era, şi fiindcă Toader Merişor, plutaşul Bistriţei, venise în inima şi trupul ei pe ape tot atât de repezi ca şi râul Toancelor sirepe. Pe Bistriţa, iubirea lor era vestită. Frumoşi şi aprigi