Într-o zi însă, Toader fusese concentrat la Bârlad. Câtva timp scrisese carte bună. Apoi amuţise ca un îngheţ de ape.

— Nevastă-hăi, ce mai ştii de la bărbatu-tău?

— Îi merge bine, slavă Domnului. Vă trimete sănătate la toţi.

Ruşinea tăcerii lui o purta numai în ea, ca acel spartan pe care-l sfâşia vulpea din braţe, fără s^o lase, dar şi fără să geamă. Noaptea numai, când n-o vedea nimeni, la ceasul când cei cuminţi dorm şi când flăcăii şi fetele s-ascund cu dragostea, se ducea pe malul Bistriţei, dar nu bocea. Lăsa numai apele lui Toader să-i treacă prin suflet ca prin scocul morii şi să-i macine făina amară din care omul mândru îşi coace durerea.

Apoi venise un jandarm în ograda ei, cu o citaţie. O chema justiţia la Bârlad. Plecase fără somn, cu vântul în suflet Ajunse într-o dimineaţă în oraşul străin. Oamenii o îndrumaseră spre Tribunal. Acolo, uşile închise. Dar aflase de la un sergent adresa judecătorului de Instrucţie care-o chemase la Bârlad. Se dusese la el acasă. Lucica Novleanu avea pe-atuncea doi ani. Cu ea se întâlnise în ogradă, adică mai exact cu ochii ei, căci restul era tare mic. Ochii fetiţei fuseseră singurul lucru bârlădean care se apropiase de sufletul ei. Cu fetiţa în braţe nimerise unde trebuia: adică spre inima judecătorului de instrucţie. Cu blândeţe şi pe încetul, tatăl fetiţei îi spusese că Toader fusese ucis. Fetiţa se minunase într-atât că obrajii femeii care-o ţinea în braţe roşi cu o clipă înainte, deveniseră albi, încât cu mânuţile ei subţiri începuse să pipăie obrajii minunii. Smaranda cea fără Toader ascultase vorbele, dar privise numai mînile fetiţei. Apoi, fetiţa văzuse nişte rotunzimi limpezi ca miezul poamei, lunecând pe genele femeii cu obraji fermecaţi. Când plângea, Lucica era prea ocupată ca să mai aibă timp să observe întâmplările ochilor. Abea atunci văzuse cum se nasc lacrimile din ochii deschişi ai femeii care o strângea în braţe parcă mai tare decât atunci când o luase la început. Cu fetiţa în braţe, Smărăndiţa aflase ceva care făcea din Toader „un om”, aşa cum zoile Bîrladului sunt apă curgătoare pentru sufletul unei femei de pe Bistriţa. Toader o înşelase cu o femeie măritată de la târg. Bărbatul îl prinsese la ea în pat şi-l spintecase cu fierul toporului, lăsându-i coada pentru muierea goală.

Asta era tot.

Dar fetiţa adormise în braţele ei, fiindcă de la o vreme Smărăndiţa începuse să o legene uşor, parcă într-adevăr vroind să adoarmă ceva. Numai fetiţa din braţe adormise, căci numai pentru ea aceste braţe mai puteau să fie dulci. O lăsase să doarmă. Apoi fetiţa se deşteptase. Smărăndiţa oftase posomorât şi dăduse să plece înspre Bistriţa unde o aştepta ultimul drum al plutei fără Toader. Dar fetiţa îi înlănţuise gâtul cu braţele, gata să plângă.

Şi Smărăndiţa, naltă cum era, ca de pe un munte unde ar fi auzit un glas printre jnepii culmilor, spusese scurt:

— Pe fetiţa asta eu am s-o cresc.

Nici nu se mai înapoiase la Buhalniţa. Vânduse totul prin procură — avea fraţi acolo — păstrând numai icoanele, îşi făcuse haine de văduvă, îmbrăcându-le pentru toţi bărbaţii, deşi era tânără şi durerea nu-i alungase încă frumuseţea, şi devenise dadaia fetiţei, aducându-i poveşti, aer de munte şi preajma unui suflet prin care Bistriţa curgea mereu. Toate poveştile dadaiei se întâmplau în munţi şi pe Bistriţa. Vorbea despre ea uneori că şi cum ar fi fost numele unei căpriţe pe care ar fi crescut-o în braţe, iar alteori, ca despre biciul lui Dumnezeu.

Încetul cu încetul Smărăndiţa Merişor albise — de timpuriu —, ca un brad nins în august, pierzându-şi strălucirea tinereţii, în timp ce fetiţa crescută de ea devenise Luli-boy. Ea îi spunea tot Lucica.

— Lucica nu mai are nevoie de dădacă, hotărâse ea, tot scurt, într-o zi.

— Cum, dadaie, vrei să ne laşi?

Căci mai ales în anii din urmă, slugi ca dadaia nu se mai puteau găsi decât în cărţile de poveşti.

— Rămân. Dar mă fac bucătăreasă.

Aşadar, ea se făcuse bucătăreasă, prin propria ei poruncă.

De atunci, bucătăria luase altă înfăţişare, căpătând o nouă semnificaţie în configuraţia casei. Albă fusese şi până atunci, fiindcă era văruită, dar albeaţa ei era afumată, pătată şi acoperită de muşte ca vacile sărăcăcioase din mahălălile oraşelor. Prin dadaia, bucătăria devenise robust albă ca vitele care pasc iarbă de munte. Ferestrele străluceau, având oale cu garoafe. Tingirile şi vasele nu mai erau unsuroase de grăsimi; metalul lor scăpătat şi înjosit îndeobşte, înviase ager, purtând numai semnul focului şi demnitatea acestei lupte. Cuţitele sclipeau tăios ca limba coasei când se duce la câmp cu zorii şi se întoarce cu amurgul. Într-un colţ, o laviţă acoperită cu lăicer. Deasupra ei, icoane vechi, o candelă de argint cu pahar roşu, şi parfum de busuioc uscat.

Dacă Bistriţa ar fi trecut o clipă prin faţa acestei odăi în care o bătrână cu straie negre muncea de dimineaţă până seara fără să cânte, n-ar mai fi recunoscut-o pe Smărăndiţa Merişor, dar ar fi ştiut că încăperea aceea nu e de acolo, ci din satul Buhalniţa, lipsindu-i numai cocostârcul de deasupra şi munţii din spate.

Acolo, dadaia era un fel de stareţă. Nu numai Luli, dar şi cei mari îi spuneau dadaia, considerând-o şi tratând-o cu deferenţă. Toate cheile gospodăriei erau pe mâna ei, fără ca nimeni să-i ceară vreo socoteală. Ea se îngrijea de lemne, legume, şi toate cele trebuitoare casei, având mâna liberă. Tot ea tocmea fată în casă — îndeobşte fete curate de la ţară, — pe care le învăţa gospodăria, ţinându-le din scurt până când se măritau, cu binecuvântarea ei, şi plecau să fie gospodine la casa lor.

De când însă Lucica devenise Luli-boy şi apoi Luli, dadaia se posomorâse şi mai tare, faţa ei căpătând o uscăţime ascetică, fiind din ce în ce mai tăcută. Uneori, zile întregi nu scotea nici o vorbă. Se sculă de cu noapte, se ducea în piaţă unde făcea singură cumpărăturile, apoi deştepta pe fata din casă,