punând-o la treabă, servea lui Luli cafeaua cu lapte cu pîne prăjită, unt şi miere, supraveghindu-i plecarea la şcoală, şi-şi continua muncă într-o singurătate şi o muţenie de pustnici. Chiar şi cu Luli vorbea tare puţin, deşi o îngrijea direct continuând să-i facă ea singură grijitura în odaie.

Când se întorcea de la şcoală, Luli trecea dintâi pe la ea. Dadaia o săruta pe frunte, îi cercetă o clipă obrajii şi ochii — să vadă cum arată, dacă nu-i prea obosită — şi-şi căuta de treabă mai departe. N-o întreba nimic. E drept că Luli îi spunea neîntrebată ceea ce ar fi putut să o intereseze: notele căpătate la şcoală, cum erau profesoarele, întâmplări cu elevele. Luli ştia că o ascultă cu mare interes, deşi nu intervenea deloc. Dar de când dadaia nu mai spunea poveşti, Luli se deprinsese cu tăcerea ei de corb solitar. Nu numai că se deprinsese, dar îi şi plăcea, fiindcă şi Luli, din ce în ce, avea nevoie de tăcere. După epoca poveştilor, poate că limbuţia dadaiei ar fi îndepărtat-o de ea, micşorând prestigiul povestitoarei de altădată — aşa cum se întâmplă îndeobşte cu servitorii care te-au ţinut în braţe când erai mic. Însă tăcerea demnă, posomorită, dar devotată, a dadaiei, continua fără întrerupere vechea lor tovărăşie, făcând-o posibilă şi pe cea de acum. Când se numea Lucica, era în braţele dadaiei ca un pui de veveriţă într-un brad care duce spre cer; Luli-boy devenise veveriţă cu drumuri multe — spre casa Gabrielei, pe acoperiş, la şcoală —, dar bradul tot acolo era. Cu o umbră lungă care o însoţea ca o privire din urmă. Şi cum nu pleacă brazii, nici dadaia nu plecase. Ea nu era atât gospodina casei, cât prezenţa de lângă Luli. Asta o ştiau toţi. Acest adevăr, însă, era subînţeles. Pe faţă, dadaia era o veche servitoare credincioasă, care beneficia de un alt tratament decât slugile obişnuite. Când plecau în lunile de vară undeva, la mare, la munte sau la vie, dadaia îi însoţea în clasa treia. Tot ea hotărâse astfel. Cu ani în urmă, într-o vară pe care trebuiau să şi-o petreacă la mare, mama lui Luli o descoperise pe dadaia făcându-şi bagajele.

— Ce faci, dadaie?

— Plec.

— Unde?

— Cu Lucica.

Afirmase simplu, dar imperativ, un drept şi o datorie.

— Ce ne facem cu ea? se întrebaseră stăpânii într-o discuţie cu cifre.

Dar o acceptaseră ca pe un bagaj necesar fetiţei lor. La mare însă, dadaia dovedise un dar de-a improviza o gospodărie de vară, chiar în locuri necunoscute, care cruţase de multe cheltuieli, lipsuri şi neajunsuri sâcâitoare^ pe stăpânii ei. Aşa că de atunci o luaseră cu ei, înscriind-o în program, fără să mai ofteze.

Când Luli plecase la vie, împreună cu Gabriela, nimeni nu se mirase că dadaia o însoţeşte, deşi nu ceruse voie nimănui — fiindcă dreptul cuiva, mai ales pentru un jurist, nu e un hatâr, ci o afirmare firească.

Cu toate acestea, dadaia nu cercase niciodată să o izoleze pe Luli de ceilalţi, zidind-o în devotamentul ei exclusiv. Niciodată nu se uitase cu ochi răi la afecţiunea Lucicăi pentru alţii. Când soţii Novleanu se mutaseră la Galaţi, învecinându-se cu părinţii Gabrielei, şi când începuse prietenia lui Luli cu „Gabica”, dadaia nu pusese nici un fel de piedică. Poate că ea mai mult decât toţi — şi cu poveştile ei, şi cu amintirile ei — stimulase spiritul de independenţă al lui Luli, mândria libertăţii, dorul de viaţă deschisă. Căci şi căminul soţilor Novleanu avea stigmatul calităţii familiilor moldoveneşti: o moleşitoare atmosferă intimă, care face prin contrast viaţa de afară prea aspră, dând copilului care vede acest contrast dorinţa de-a fi mereu mic şi ocrotit în casa părintească, ferit de viaţa de-afară, care-i apare ca o primejdie. Astfel, energia copiilor se sleieşte treptat, ca picioruşele chinezoaicelor închircite în tradiţia pantofului de lemn. De asta nicăieri aiurea mai mult decât în Moldova, oameni în genere, şi sciiitoiri îndeosebi, nu vor manifesta o mai statornică nostalgie a copilăriei. De-atunci începe teama de viaţă, în loc să încolţească pofta ei.

Crescută însă lingă sufletul bistricean al dadaiei, impregnată treptat de vigoarea potolită a acestei femei de la munte, Luli, încă de pe vremea când era răţuşcă, ascultase mesajul răţilor sălbatice.

Iată de ce, fără să aibă nici o predilecţie pentru bucătărie, Luli intra în casă numai pe-acolo, dând astfel o dovadă zilnică de prietenie devotamentului cu păr alb şi tăcere mândră.

*

Luli intră în bucătărie ca cineva fugărit.

— Bună ziua, dadaie.

îi întinse fruntea aproape râzând: expresia fericirii nu e un râs, e numai strălucirea lui pură.

Dadaia o sărută pe frunte. Era la fereastră. Îşi stropea florile. Nişte garoafe mari. De acolo privise scena de la poartă. Acum privea obrajii Lucicăi. Aveau culoarea garoafelor, amintindu-i şi de obrajii unei Smărăndiţe — înainte de-a se numi Merişor —, după ce trecea o plută pe Bistriţa.

— Cum ţi-a mers la şcoală?

— Bine, dadaie. Am să capăt notă bună.

— Şi acela cine-i? o întrebă dadaia, arătând cu o mişcare a sprâncenelor îmbinate spre Catul Bogdan, care se îndepărta încet, întorcând mereu capul.

— Acela?...

O clipă, ochii lui Luli îl întovărăşiră printre garoafele respirate, în timp ce buzele i se desfăcură într-un zâmbet moale. Deşi era soare de dimineaţă afară, sufletul îşi învăluia într-un abur lunar imensitatea de munţi albaştri.

Se scutură.

Glumi, uitându-se la dadaia pe subt gene.

— Ci-că om bun, dadaie. Moşu nu ştie poveştile noastre cu Dumnezeu care-a luat chip de om şi a venit pe pământ... Auzi, dadaie?

— Aud-aud, dădu ea din cap. N-am surzit.

— Moşu a vrut să-l muşte. Ce ştie el?...

Dadaia dădu să spuie ceva, dar se stăpâni. Rupse două garoafe, întinzându-i-le:

Du-te şi te odihneşte înainte de masă.

Luli răspunse cu câte-o sărutare pe fiecare obraz pentru cele două garoafe, şi se duse în casă. În urma ei, dadaia rămase posomorită la fereastră, privind dincolo de poartă, cu ochi tăioşi.

Şi spuse atât, ca pentru ea:

— Moşu ştie el ce face. Da’ Lucica-i tânăra...

Nu îndrăzni să se uite la icoane, fiindcă şi cu ochii înspre ele, tot ar fi oftat.

Dar se uită la garoafele îmbobocite, şi Ochii i se luminară, fiindcă