VI

CU TOATE CA VEÎSTA LUI LULI dovedea vechimea unei căsnicii, Angelica Novleanu era ca şi în anul logodnei: virginal tânăra. Blondă, cu ochi albaştri, obraji albi, mini albe, picioare mici, dădea impresia de fragilitate a statuietelor păstrate subt glob de sticlă. Timpul n-o îmbătrânise: o demodase. Nici maternitatea nu dăduse plenitudine şi autoritate acestui porţelan timid, în care sufletul era o mică arietă invariabil graţioasă.

De loc din Bârlad, îşi făcuse studiile la maicile din Galaţi, concepând de atuncea viaţa ca pe o caligrafie fină, cu acuarele marginale. Maicile o adorau. Şi ea pe ele. În ietacul ei, la căpătâi, mère Anne-Marie, mère Félicitée, rămase în fotografii, continuau să vegheze asupra veşnicei lor eleve care de altfel păstrase intacte raporturile cu ele, epistolar, reluându-le activ şi direct, de când se înapoiase mamă şi soţie la Galaţi. Aşa că, deşi bârlădeanca, Angelica Novleanu crescuse într-un fel de Franţă pastelizată la umbra maicilor catolice, căpătând de atunci o distincţiune desuetă. Vorbea franţuzeşte corect, scria ascuţit şi ordonat fără greşeli de ortografie, cânta la clavir, picta flori, broda, ştia să facă matdeleine-e, compoturi, sucre-d’orge, tarte fine; nu vorbea tare niciodată, şi deşi era veselă de felul ei, rizând uşor pentru nimica toată, bucuriile ei erau mai cuminţi decât tristeţa.

Teodor Novleanu se îndrăgostise de ea văzând-o la fereastră într-o vacanţă. Şi el era bârlădean, dar urmă la Facultatea de drept, din Bucureşti. Fereastra aceea devenise icoana lui romantică. Acolo apărea uneori Madona blondă cu ochi albaştri cetind o carte; de-acolo veneau acorduri de pian, în amurguri de vară cu tei înfloriţi prin colbul Bîrladului sau prin ploile lui. O vară întreagă o privise numai, adorând-o de la distantă. Apoi începuse să fure toate florile oraşului, atîrnîndu-i-le la fereastră. Asta într-altă vacanţă. Apoi începuse anotimpul scrisorilor cu vorbe că florile. Angelica le păstra într-un saltar, legate cu fundă de culoarea ochilor ei. Trei ani durase această idilă, cunoscută şi de sergenţii zilelor, şi de sergenţii nopţilor de vară.

Angelica se destăinuise prin scrisori, maicilor de la Galaţi. Maicile scriseseră mamei Angelicăi. Aceasta adusese vestea stăpânului casei care, la rândul lui, se informase, înainte de-a lua o hotărâre. Tânărul Teodor Novleanu era fiul unic al primului-preşedinte al Tribunalului din Bârlad. Fata avea ceva zestre, băiatul avea carieră şi părinţi de ispravă.

Astfel, Angelica devenise doamna Novleanu, convertind în căsnicie eternă unica idilă a tinereţii ei.

Opinia publică din Bârlad spunea: menaj ideal. Nu se înşela. Deşi o avea alături în patul şi viaţa de toate zilele, Teodor Novleanu o situa la aceeaşi fereastră romantică, la care-i apăruse. Viaţa n-o alertă, cruţând-o de tumult de dramă, de prefaceri, lăsând-o în cămin ca în- tr-o seră. Nu-şi spuneau „tu” unul altuia, ci „mata”. Angelica avea un respect filial pentru Teodor Novleanu. Toate distracţiile lor exterioare casei erau comune. Nu se certau niciodată, fiecare grăbindu-se să cedeze celuilalt. El muncea ordonat şi intens, distingându-se încă de la începutul carierii prin obiectivitatea şi claritatea anchetelor judiciare. Ea, acasă, făcea un fel de gospodărie fină şi decorativă, îngrijindu-şi casa cum îşi îngrijesc pisicile blăniţa moale; iar la bucătărie ocupându-se din când în când de compoturi, dulceţuri, tarte, şi în genere de dulciuri. Apoi, în aşteptarea lui Teodor — căruia-i spunea Theo — îşi trecea timpul cântând la clavir Grieg, Brahms, Chopin, Chaminade, scriind lungi scrisori maicilor de la Galaţi, pictând flori — fără să se murdărească —, brodind şi cetind mai cu seamă cărţile lui Pierre Loti — al cărui portret în culori figură la loc de cinste printre măicuţele catolice — şi versurile lui Verlaine, Samain şi Rodenbach.

Amândoi doreau un copil.

— O fetiţă...

— Da, o fetiţă,, consimţise Teodor Novleanu, care nu îndrăznea să o contrazică.

Angelica dorea o miniatură, devenind mai degrabă fetiţă cu păpuşi, prin această dorinţă, decât mamă. Venise fetiţa cu ochi negri, parcă într-adevăr adusă de barză din vântul şi vigoarea unei năprasnice primăveri, căci deşi mai mică decât copiii normali în întâiul contur al vieţii, de-atunci umpluse casa neliniştitor cu imperativa ei prezenţă.

Apoi venise, parcă providenţial trimisă de acelaşi vânt, Smărăndiţa Merişor de pe Bistriţa, cruţând-o pe Angelica de efortul unicei lupte pe care i-o pregătise viaţa, trimeţîndu-i o solie intimă: fetica cu ochi negri. Aşa că de fapt, dadaia o crescuse pe Luli, părinţii ei rămânând fară de ea un fel de bunici tineri, dar tot atât de blânzi ca şi cei cu păr alb.

Căci deşi judecător de instrucţie — evoluase aproape invariabil în această funcţiune —, Teodor Novleanu n-avea nici o asprime inchizitorială, nici un tic de dictator. Calmul şi urbanitatea lui erau proverbiale printre magistraţi şi cunoscuţi. Pentru el, funcţiunea de jude instructor nu era un echivalent juridic al patului procustian, diferenţiindu-se prin această ciudăţenie strict personală de mai toţi colegii săi: obsedaţi de idealul procustian al Ordonanţei Definitive. Teodor Novleanu avea o curiozitate ştiinţifică a adevărului în dramele omeneşti deferite justiţiei. Căuta să-l descopere, concentrat ca un jucător de şah, sau ca un bacteriolog cu ochiul în microscop. Nu ţipa, nu ameninţa nu lovea, nu încerca să intimideze sau să terorizeze pe nimeni prin violenţa legală sau prin versiunile ei umane. Nu smulgea mărturisiri, nu abuza de dreptul de-a aresta, care la unii devine o voluptate. Anchetele sale erau foarte lente, dar fără lacune, ducând la dezlegări pe care nici o instanţă nu Ic infirmase. Nimeni nu-l deranja cu fleacuri. Nu i se dădeau decât afacerile mari, fiind socotit că o autoritate în această direcţie. Cabinetul său avea prestigiul cabinetului unui procuror general. Acolo audia martorii şi pe împricinaţi, de la unu la şapte, ordonanţele definitive redactîndu-le în biroul său de acasă, începând de la cinci dimineaţa, oră la care se deştepta invariabil, făcându-şi cafeaua neagră în ibricul pregătit de Angelica de cu seară.

Un singur abuz: tutunul. Şi trei slăbiciuni: Angelica, Luli şi cafeaua neagră. Se socotea un om perfect fericit, aşa cum era, cu aceste tovărăşii de viaţă şi muncă.

Acum, de când Luli devenise domnişoară, cea mai mare bucurie a lui era să iasă la plimbare cu „fetele lui”. Veneau uneori amândouă, luându-l de la Tribunal. Braţul drept