„Moşneagul cu fetiţele lui”: aşa spunea, deşi nu era deloc moşneag. Era alb, cu părul tuns scurt şi avea o faţă mobilă de actor comic cu nas mic. O vivacitate tinerească în mişcări. Când râdea. dinţii rîâeau albi în râsul feţii. Cu toate că se rădea complet, obrajii păstrau o uşoară sclipire albă. Aşa că în întregime, capul părea sculptat în calcarul stâncilor Balticului: ochii albaştri întregeau limpezi amintirea coastei de argint pe care capul lui o evoca. Cu toate că ducea o viaţă sedentară, nu se îngrăşase. Uscată şi faţa, uscat şi trupul, cu mini lungi şi fine, care afirmau paternitatea mânilor lui Luli, ca şi fruntea mică dar lată şi proiectată în afară.

La braţ cu fetele lui, avea tendinţa să le răsfeţe, ca şi cum într-adevăr le-ar fi fost tată amîndorora, atunci sosit dintr-alt oraş ca să le scoată de la internat şi să le distreze. Le ducea la cofetărie sau la aperitive, le plimbă cu trăsura sau cu barca, întorcându-se prea târziu la masă. Intrau toţi trei pe la bucătărie şi el, cu un aer spăsit, le acoperea cu un braţ, spunând dadaiei, ca şi cum ea ar fi fost directoarea pensionului:

— Dadaie, eu sunt vinovat.

Iar cu mâna cealaltă scotea de la spate, cu un aer de scamator, o oală cu garoafe.

Mâncau împreună numai seara. Teodor Novleanu prânzea singur la unsprezece jumătate, asistat de Angelica. Astfel putea să mănânce fără grabă, acordându-şi şi o pauză recreativă de o jumătate de oră, înainte de-a pleca la Tribunal, unde şosea exact la unu fără zece pregătindu-şi lucrările curente.

*

Luli intră în sofragerie cu obrajii şi garoafele.

Angelica prepara cafeaua. Teodor Novleanu îşi isprăvise compotul. Amândoi o priviră, uitându-şi ocupaţiile. Cafeaua se revărsă bolborosind întunecat peste ibric. Îmbrăcându-l într-o pelerină de lutră veche.

— Lasă mata, Angelico, să nu te opăreşti.

După ce-i luă ibricul din mină. Teodor Novleanu o cuprinse din nou pe Luli în ochii lui albaştri. Cu ibricul deasupra flăcărilor, avea într-adevăr un aer de scamator.

Luli zâmbea.

Angelica îi privea când pe unul, când pe altul, ca şi cum amândoi i-ar fi ascuns un secret.

— Luli, ai dat o teză foarte bună. De unde ştiu? Uitându-mă numai la ochii şi obrajii matale — ai să-mi spui. Nu. Uitându-mă la cele două garoafe. Ca să sacrifice dadaia întîiele ei garoafe înseamnă că s-a întâmplat un mare şi fericit eveniment, pe care ea l-a aflat dintii. Aşadar, domnişoară Luli, felicitările noastre. Secundo: dar părinţii matale erau atât de siguri de acest succes, încât fără să aştepte rezultatul tezei, ţi-au şi pregătit răsplata. Care-i? Acuma să te văd, studentă! Ci-că...

Luli se uită la Angelica, dar nu văzu decât o mirare candidă pe faţa ei.

Lăsând cafeaua acoperită cu capacul să se odihnească, Teodor Novleanu umblă în bufet, scoţând din fund o tăviţă pe care pregătise trei impunătoare tartine cu icre moi.

Gabriela era în odaia ei. Aşa că Teodor Novleanu primi numai două sărutări, şi o garoafă la butonieră.

Luli intră cu tartinele şi garoafa în odaia Gabrielei.

— Gabico, uite ce-ţi trimite papa.

De la masa de lucru unde era aplecată asupra unei scrisori începute, Gabriela ridică spre Luli ochi ameţiţi.

— Ei, Luli, ce-ai făcut?

— Bine. Foarte bine.

— Bravo. Cine mai era pe-acolo 7

Luli ridică din umeri.

— Nimeni. Fete, profesori...

Garoafa din mână continua să fie semnul obrajilor ei

— Dar tu ce scrii, Gabico?

Instinctiv, dar inutil, Gabriela îşi acoperi scrisoarea cu mâna.

— O scrisoare...

Şi semnul Gabrielei tot garoafa din mâna lui Luli era.

Se aşezară amândouă pe marginea ferestrei deschise, mâncându-şi tartinele, cu spinarea în soare şi fruntea în gândurile lor.

Lampa de pe masa Gabrielei arsese toată noaptea, dar nu pentru teza de doctorat. Sufletul ei fusese nesomn ca încăperile de noapte în care luna îşi trimite crinii somnambuli. La căpătâiul ei pusese grămăgioara de flori de tei, pe care i-o dăduse Luli dimineaţa când se întâlniseră la capătul Uliţei Domneşti. Parfumul lor avea ceva bătrânesc, de altădată, nu fiindcă florile erau vechi, dar fiindcă duceau gândul spre bronşitele copilăriei când părinţii se îmbunează în jurul patului copilului, adunându-i o dată cu tizanele medicinale şi răsfăţul. Cu faţa în sus şi mînile subt cap — stinsese lampa — într-o plutire blânda, crezuse că aşteaptă somnul care e pe-aproape. Tumultul acelei zile o ostenise. Arsese prea tare. Se potolea, într-un fel de împăienjenire vagă, lăsându-se treptat acoperită că de-o ninsoare de parfumul florilor de tei, venit din amintirile copilăriei. Somnul acela o aştepta, dar îl speriase, alungindu-l cu o mare bătaie de inimă. Căci secunda acelui somn care abea-i închisese genele, le deschisese în vis pe-ale celor doi ochi negri care o priviseră adânc în cancelaria şcolii…

Se deşteptase tot în patul ei, tot în aceeaşi încăpere, dar parfumul florilor de tei îi viscolise în obraz toată splendoarea soarelui de vară.

De atunci începuse alt zbucium, parfumul teilor făcând punte de aur pe care ziua trecută intrase în noapte ca o armată cu făclii aprinse într-o cetate cucerită.

Iubea.

Fâlfâirea unui steag imens plutea deasupra sufletului învins.

Tot ce, ştiut, se învechise, trăit, devenea nou. Inima-şi trimetea bătaia în fiecare gând, ca un galop de soli călări trimişi de un împărat spre toate hotarele.

Trufia de-a iubi, de-a te şti vast, acoperit de uralele mulţimilor din tine.

în tine ca un cer de august în ploaia lui de stele.

Secundele nu mai erau treptele de pivniţă sau de pod ale timpului, ci terasele lui, tipsiile imensităţii lui oferite.

Acest marş triumfal în necunoscutul fiinţei ei îi dăduse pentru întâia oară imperioasă nevoie a scrisului. Aprinsese lampa. Şi cu mâna în friguri ca buzele unei Pythii, scrisese până dimineaţa vorbele de aur ale întâiului delir al dragostei. Mai mult imn decât scrisoare. Gestul de aur al soarelui, apărut cu coasa în holdele propriei lui lumini, acolo o găsi, la masa de lucru, cu lampa aprinsă. Nu recitise. Privise numai foile acoperite de un scris mărunt, nervos, dezordonat. Sufletul roia încă.

Se ridicase de la masa de lucru. Întâlnise uşa odăii lui Luli. Şi în acea clipă ştiuse că şoimul enigmatic pe