Se culcase, glorios ostenită, pe pat ca pe un scut, deşteptându-se târziu, după zece, în zgomotele familiare ale casei, printre care se strecura timid, fără pasiune, o nocturnă de Chopin, cântată de candoarea Angelicăi.

Abea după ce se îmbrăcase, revenise la paginile nopţii. Se aplecase asupra lor, cu sufletul ca un cer boltit peste înflorirea teilor, nară imens albastră. Cetise un rând, două, trei, o pagină, alta — şi ostenise mirat la început, apoi dezamăgit, trist, veşted.

Sufletul de astă-noapte era în pagini ca nocturna de Chopin subt degetele Angelicăi.

Iar recitise tot, de la început.

Rupsese, dar nu cu mini triste, ci cu mini de flăcări atunci izbucnite, fiindcă iubea. Întâlnise dragustea, nu talentul. Tot atât de nobilă ca şi talentul, dragostea nu era pentru toţi, ci pentru unul singur: dar şi podoabă prin ea însămi, nu prin forma ei.

Şi începuse cu mini de spovedanie o scrisoare. O începuse numai, şi se oprise, cuprinzându-şi tâmplele în mini. Se temea. Nu e uşor să scrii unui scriitor! Ş-apoi în mulţimea de scrisori pe care desigur că le primea de la tot felul de admiratoare, scrisoarea ei n-ar fi adaus decât uniformitatea unui alt anonimat divers. Acolo, în cancelarie, ochii lui se opriseră asupra ei, izolând-o de ceilalţi, iar vorbele lui parcă ei îi oferiseră teii nopţii de vară. Dar era asta mai mult decât un omagiu vizual şi un madrigal cald? Ar mai fi recunoscut-o în altă parte? Nu avusese oare numai semnificaţia unei recreaţii improvizate de-a lungul fadei ceremonii din cancelaria şcolii?... Poate că o fereastră cu soare, sau una cu grădini, ar fi jucat tot atât de bine rolul pe care-l jucase ea pentru el, în timpul acelei constrângeri acceptată politicos...

Dar ochii... ochii... Le simţea mereu tumultul întunecat în inima ei, în tâmplele ei. Ochii aceia nu minţeau, nu erau expresia unei curteniri; altceva apărea în ei, că nopţile în care nu vezi teii, dar şi mai aproape învăluitor le simţi parfumul care devine o respiraţie a nopţii pe obraz.

Rupsese scrisoarea începută, începând alta în care cântecul nopţii reapărea.

Astfel o găsise Luli.

Acum erau alături la fereastră.

Vară se rezemă de umerii lor. cu palme uşoare de soare. Văzduhul era auriu, limpede şi dulce, ca şi cum mierea teilor n-ar fi început în faguri, ci în cer. S-auzeau bătăi moi de frunze, mătăsoase şoapte de ierburi, bondari care intrau în flori, căptuşiţi de polen, greieri, muşte, albine: marele murmur care tremură în amiezele verii, eternul psalm.

Gabriela o privi pe Luli. Îşi respira garoafa, cu capul rezemat de lemnul cald al ferestrei. Obrazul ei alb de tinereţă, cu păr ca afinele revărsate din cofiţă, părea că-şi soarbe beţia solitară din cupa roşie a garoafei.

Întâlni ochii Gabrielei.

— Gabico, cred că n-am să mai scriu...

— Cum, Lorelei? Şi ce-ai să faci?

— Am să mă bucur de viaţă.

VII

CÂTEVA ORE DESPĂRŢEAU NUMAI teza de dimineaţă — veselă teză — de cea începută la patru după-amiază. dar între ele era prăpastia esenţială dintre cântec şi tuşă, dintre dans şi corvadă, dintre primăvară şi ger.

Corbul sinistru al acestui îngheţ avea redingotă şi era profesorul de latină Onisifor Brebu, poreclit „clinele roş, hiena, ciuma bubonică” [...] Un repetent cu musteaţă şi revolver slobozise în el trei gloanţe: exact media din catalog. Îl nimerise, dar [...] scăpase cu viaţă, redevenind după ieşirea din spital exact ceea ce spuneau poreclele despre el.

[...] Avea păr roşu, ţepos, ochelari, paloare de canceros şi o expresie acră de om care s-ar hrăni cu riţină şi lămâi verzi. De când era profesor, notă mai mare de şapte nu pusese. Explicaţia: „Homer zece, Onisifor opt, şapte ajunge pentru nătărăi”. Ura sporturile, cu toate că-l admira pe Homer; dar, „quod licet Jovi...” Profesorilor de gimnastică abea le răspundea la salut. Dacă frumuseţa n-ar fi fost involuntară şi remediabilă prin timp, pe toate elevele suspecte de aşa ceva le-ar fi lăsat repetente.

Încă de pe prag, elevele şi-l simţiseră duşman. Le vorbise un sfert de oră, invocând mereu sabia lui Damocles.

Cum ţinea în mână o scobitoare cu care-şi cerceta urechea, gesticulând apoi cu ea, o elevă zâmbise. Onisifor se ridicase de pe catedră, ca Attila în scări. Eleva leşinase. Omagiul acesta îl calmase. Dar teza începuse cu obraji palizi şi mâini reci. Scobitoarea lui Damocles apărea pretutindeni, fără ca nimeni să audă paşii lui Onisifor. Avea an miros veşted de dulap cu gândaci şi pine mucegăită, car e circula din elevă în elevă. Geamurile erau ermetic închise. Le ferecase de la începutul discursului, după ce verificase dacă nu pândeşte nimeni pe-afară. Parcă se pregătea pentru un viol. Textul care trebuia tradus în latineşte era o adevărată acrobaţie gramaticală. Dificultăţile apăreau imediat, impunând candidatelor un efort care încreţea frunţile şi îmbătrânea feţele. Aveai impresia că limba lui Horaţiu e o boală înrudită cu cancerul, care încape cu o teză şi se isprăveşte cu o notă. Amfiteatrul lua o înfăţişare de spital cu bănci în loc de paturi.

De câteva ori, eleva Lucia Novleanu privise spre fereastra închisă şi spre uşa care nu se mai deschidea. Pe fereastră zburase dimineaţa, pe uşă intrase amiaza [...]. Luli pornise de acasă însoţită de Gabriela.

— Luli, ai emoţii?

— Da.

Avea.

Nu din cauza tezei la latină.

Dar de acasă până la liceu nu-L întâlnise, deşi ochii îl căutau pretutindeni.

Nici Gabriela nu-L întâlnise în cancelarie. Făcuse în schimb cunoştinţă cu Onisifor Brebu, care era acolo de Ia trei jumătate, pregătind conştiincios masacrul inocenţilor. O privise cu ochi bănuitori.

— Sunteţi în comisiune?

— Nu. Sunt suplinitoare la franceză.

— Aha! Aveţi eleve... protejate.

— Una singură.

— Aş putea să ştiu…

Amabilitatea formală a întrebării căpăta alt sens prin expresia feţii, care oscila între rânjet şi crampă, abea ilarizate.

— Carp Virginia.

— Carp Virginia, repetase Onisifor.

Nu exista decât o singură Carp Virginia: elevă într-a patra.

Gabriela plecase imediat după această farsă improvizată, lăsându-l [...] să caute în catalog cu ochelarii pe nas, ca lupul care-o aştepta pe Scufiţa Roşie îţi patul bunicei, cu boneta şi ochelarii ei.

Oraşul era palid în arşiţă. Nu se vedea nici un nour, dar strălucirea