soarelui părea exaltată de încercuirea unei furtuni. Neclintit, aerul era îngreuiat de parfumuri ca o tolbă cu fazani ucişi. Gabriela trecu prin faţa hotelului „Palace”, fără să-L întâlnească. Avea la ea o scrisoare. Cumpără mărcuţe, le lipi. Trecu pe lângă o cutie, pe lingă alta, pe lângă alta. Toate cutiile de scrisori aveau expresia Sfinxului. Gabriela îşi simţea braţul paralizat pentru acest simplu gest de-a pune o scrisoare în cutie. Era mult mai greu decât îşi închipuise. Amâna mereu. Recapitula mintal cuprinsul scrisorii, căutând să-şi închipuie ce-ar crede şi ce-ar simţi ea dacă ar fi bărbat, primind o astfel de scrisoare de la o fată pe care nici n-o cunoştea... decât din vedere.

În romanele lui, Catul Bogdan era aspru cu femeile din clipa în care se dezvăluiau prin vorbe şi comportări. Atâta vreme cât erau numai o apariţie plastică, frazele lui descriptive le confereau un prestigiu liric. Erau cadânele de la fereastra seraiului; ochii lor aveau genele enigmei, îndrăgostirile eroilor lui nu erau de fapt decât dezagregarea câtorva clipe de mister iniţial, apărând mai mult ca o intoxicare cu zbucium, cu luptă, cu nelinişte, cu chin. Eroii lui evoluau de la necunoscutul liric la cunoscutul analitic, dragostea devenind pretextul acestui proces de intoxicare şi dezintoxicare. Îi reveneau fraze din romanele lui: „Gioconda nu e o biografie, e zâmbetul feminin al unei eterne tăceri. Sunt foarte rare femeile care pricep lecţia de destin a Giocondei. Frumuseţea lor aspiră la elocvenţă, crezând că dragostea poate fi şi un succes oratoric.” Sau: „Vorba e dată bărbatului pentru a exprima puterea pe care o personifică şi muşchii săi; iar femeii, ca şi genele, pentru a umbri. Nici o femeie nu şi-ar tunde genele. Dar care-i femeia care renunţă la abuzul de vorbe?”

Sau: „Dacă femeile ar fi mute, bărbaţii ar fi mult mai nenorociţi. Scăpaţi de permanenţa unei limbuţii, n-ar avea decât beneficiul superficial comod al acestei tăceri. Dar femeia devenită tăcere ar imensifica orice dragoste chinuind-o nu cu muştele meschine ale vorbelor, ci cu vulturii prometeici ai enigmelor nedezlegate.”

Sau: „Femeile care au murit tinere devin şi mai frumoase, patetica tăcere a mormântului redându-le ceea ce Vinci a dat Giocondei”.

Sau: „Spui: am ascultat un discurs. Dar dragostea niciodată nu va spune: Am ascultat o femeie. Femeile însă nu ştiu să asculte decât vorbele drăgostii, nu şi gândurile ei...”

Pentru Catul Bogdan, ea era o tăcere nouă.

Trecea prin faţa unei oglinzi. Îşi apăru sieşi ca altcineva întâlnit pe stradă. Era încă în anii când femeile nu caută oglinzile-voal, cu penumbră şi abat-jour, care lasă ochilor iluzia că fardul e un ten şi masca realitatea unei vrâste sau a unei victorii. În evidenţa orbitoarei oglinzi, îşi întâlni emoţionant certitudinea frumuseţii tinere. Obrajii netezi, cu un oval de medalion în care-i o petală de trandafir alb, genele tremurător întâlnite cu ele înşile, ca aripa rîndunelii în apă limpede, şi buzele... Aveau într-adevăr surâsul adolescenţilor lui Vinci. De subt pălărie, câteva fire zburlite puneau o vibraţie de rugină în jurul tâmplelor, dând ochilor catifelarea prunelor coapte, şi obrajilor gingăşii de brumă la începutul lui septembrie...

Un domn care trecea pe lângă ea se opri zâmbitor, îndărătul confruntării narcisiste.

— Nu vă deranjaţi, duduie...

Gabriela pomi repede, având, chiar şi după vulgara ofrandă a privirilor din urmă, conştiinţa cochetă a trupului cu forme dulci, gol în apa uşoară a rochiei de vară.

Zâmbetul din oglindă statuia pe buze. Trecu pe subt tei, simţindu-i feminini în foşnitoarele lor crinoline brodate cu fir. Erau numai tăcere şi parfum ascuns subt franzele lor de umbră... Da, scriitorul avea dreptate. Condiţia drăgostii e să caute, nu să descopere, să vrea să ştie; fără să afle, să fie ritmul unei continue mişcări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat. Mai mult decât curiozitate: nostalgie: Sunt emoţionante numai femeile care-ţi dau nevoia să le respiri: o respiraţie sufletească de îmbătare. Această senzaţie i-o dăduse Luli când o revăzuse schimbată pe peronul gării Galaţi, după o despărţire de câţiva ani. De altfel, prestigiul pe care-l avea Luli faţă de ea era de esenţă, lirică, nu cerebrală. De când o ţinea minte pe Luli, o ştia fără s-o cunoască. Cu toată vitalitatea ei copilărească, puţintel băieţească în anii dintii, apoi treptat feminizată, Luli era o „tăcere”. Sufletul ei era un parfum ascuns: poate tocmai de asta parfum. Nu „informa” pe nimeni despre ea. Se ascundea parcă şi mai bine după viaţa ei sonoră. Luli ştia mai mult şi mai multe despre Gabriela, decât Gabriela despre ea cu toate că multă vreme nu fusese decât mărţişorul viu al Gabrielei, pajul ei. căpriţa ei. Aşa că pe când Luli nu aducea decât deprinderea unei camaraderii împărtăşite — ea-i aducea şi o emoţie mai mult decât admirativă, conferind iui Luli o superioritate pe care poate că în realitate nu o avea. Nu era nici mai cultă, nici mai deşteaptă decât Gabriela. Talentul... Lorelei... Era într-adevăr Luli o Lorelei? Câteva manuscrise rupte. Şi apoi: „Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară...” Atât ştia despre Luli. Şi talentul ei tot o „tăcere” era. Dar acesta era farmecul lui Luli: să apară în tăceri ca parfumul teilor în frunză lor de umbră. Căci şi acuma când era pe punctul dacă nu de-a-i contesta calităţile, măcar de-a se îndoi de ele, de-a-i micşora creditul liric acordat până atunci, — Luli tot o emoţiona. Darul acesta spontan, instinctiv, poate complect inconştient de-a se situa în sufletul oamenilor dincolo de raţional, într-o emotivitate intrigată, Luli îl avea desigur.

În fond, Luli realiza femeia-tăcere a lui Catul Bogdan cu o prospeţime sporită de norocul frumuseţii ei exotice.

Şi deodată, Gabriela simţi o imensă uşurare, ştiind-o pe Luli acoperită de mulţimea şcolară a colegelor ei, de bănci, de catalog, de bacalaureat Nimic n-ar fi ascuns-o mai bine lui Catul Bogdan, decât prezenţa ei la un examen prezidat de el.

Teii rămâneau Gabrielei.

Teii, vălul fluturător al verii, prins de umerii ei.

Ajunse la „Monument”. Avu un gest juvenil cu mâna în urmă, trimeţând parcă parfumul teilor peste tot oraşul.

Intră în grădiniţa periferică. O străbătu, oprindu-se pe malul râpelor lutoase de la marginea Galaţului. Apele din fund ardeau argintiu