în arşiţă. Venea dintr-acolo miros de apă toropită şi de nămol, şi un uguit senzual de broaşte voluptuoase.

Gabriela luă scrisoarea, o fărâmiţă mărunt, şi semănă, cu un gest de creangă înflorită, zborul de fluturi al celei dintâi tăceri.

 

 

 

VIII

 

 

LULI NU SE ÎNŞELASE, AŞTEPTÎN- du-se să-l întâlnească pe Catul Bogdan în drumul de acasă până la şcoală. Migrenă care-i încleştase tâmplele şi ceafa pe patul de la hotel îl împiedicase s-o aştepte şi s-o întâmple în apropierea casei, dar gândul lui, chinuit de zvâcnirile migrenei, fusese o alee pentru apariţia şi paşii ei.

Simţise apropierea migrenei, îndată după dejun. Se dusese imediat la hotel, întinzându-se pe pat, cu storul lăsat. Lumina şi zgomotele deveneau pulsul de. Învăluire al migrenei care se apropia. Avea mâinile reci, ştia că-i palid, că ochii căpătau aburul întunecat al cearcănelor, că faţa se crispează, că gura capătă o expresie amară, — că devine bătrân. Că o simplă migrenă îi interzice s-o întâmpine pe Luli în necruţătoarea lumină a zilei de vară. Că ar fi putut să apară rupt, rău îmbrăcat, în zdrenţe, orie. an, dar nu bătrân în calea tinereţii ei.

Era deprins cu migrenele, — dar în alt decor, şi cu alt suflet. La Iaşi. În casa lui, unde tăcerea era permanentă şi naturală, apropierea unei migrene nu numai că nu-l alarma, dar îi dădea şi un fel de voluptate morbidă. Întrerupea lucrul, lua medicamente — avea o adevărată farmacie pentru migrenele lui —, se întindea pe pat în întuneric, şi se lăsa destins într-o plutire neagră. Totul devenea confuz. Gândul nu era decât un fel de buhnă la pândă în hrubele unui întuneric de cremene compactă. Un fel de somnolenţă letargică. Un mister subpământean de catacombe, de ape negre, de zboruri întunecate ca duhurile miezului de noapte. Zvonul organic — bubuiturile inimii, vâjiitul sângelui în tâmple, uuitul lui în urechi — devenea huietul unei imensităţi preistorice.

Suferea, desigur. Dar avea curiozitatea acestei suferînţi, contemplându-i stihiile de neguri, ca o lună conştientă, a cărei paloare răsturnată în spaţii ar privi infernul de nouri şi vânturi, al furtunilor, care o cutreieră.

După aceste crize avea şi sufleteşte sleirea solemnă a Celui care-a trecut pe subt portalul morţii, bâjbâind prin beznă.

Asta la Iaşi, — pe atunci...

Acum însă, nu numai că migrena îl împiedicase s-o întâmpine pe Luli, pecetluindu-i faţa cu bătrâneţa, dar graba de-a o învinge, de-a o goni, îi prelungea prezenţa de copite pe creier. Repetase doza întâiului medicament luat după ce se înapoiase de la restaurant. Dar migrena pleacă numai dacă n-o alungi, numai dacă ai răbdare s-o accepţi liniştit, resemnat, lăsând-o să facă ce vrea, având aerul că n-o observi.

O văzuse pe Luli apărând la portiţă cu cinele în urmă, În plină lumină de amiază. Orbirea acestei lumini îi dăduse un junghi în ochi şi subt frunte, ramificat prin tâmple până la ceafă.

Dar îşi umpluse ochii de soare privind-o pe Luli.

Migrenă dădea o permanentă şi chinuitoare conştiinţă a vrâstei sufletului în care apăreau luminile de zori ale tinereţii printre copaci scorburoşi.

Şi timpul trecea, numărând cu pulsaţii de migrenă secundele în care o pierdea pe Luli, rămânând culcat infirm.

Până când tot amintirea lui Luli îi dădu alt leac. Comandă un pahar de cafea neagră tare, fără de zahăr. În care stoarse o lămâie. Înghiţi băutura abjectă ca o licoare Vrăjitorească, aşteptând c-un zâmbet de Faust tânăr dezagrearea bătrâneţii celuilalt.

Şi într-adevăr, pe la patru jumătate, se ridică palid, ostenit, dar în stare să se înfrunte în oglindă. Se privi cu melancolie, dar şi cu cochetăria acestei melancolii. Nu era respingător.

— Hai, strigoiule, îşi spuse singur în oglindă, c-un fel de duioşie.

Se pregăti cu de-amănuntul. Făcu un duş încropit, se râse din nou — alungând cu lama penumbrele ostenelii —, se îmbrăca meditativ, alegându-şi încet hainele, ciorapii, culoarea crăvăţii, îngrijindu-şi din nou mînile.

Şi gata, ca de la fereastra unei elegante convalescenţe, privi o clipă strada şi cerul, frecându-şi mînile împrospătate cu câteva picături de „Esprit de fleurs de Cédrat”.

Furtuna bubuia mocnit în funduri, încă nevăzută.

Îşi lua pardesiul pe braţ şi plecă.

Se ridicase vintul cu miros de furtună neagră, acoperind c-un salt enorm oraşul încă alb de soare.

Ferestrele zăngăniră.

Respiră adânc şi grăbi pasul. Panica trecătorilor din preajma furtunii dădea străzilor un tumult de orchestră cu arcuşurile într-un final de sarabandă.

Dar el mergea aproape zâmbind, fiindcă simţea pe frunte numai curcubeul furtunii care venea.

*

Eleva Novleanu Lucia privise de atâtea ori spre uşă, încât Onisifor Brebu se apropiase de ea, ca un agent de siguranţă care a adulmecat un emisar comunist.

— Cum te numeşti?

— Novleanu.

— De ce te uiţi la uşă?

— E interzis?

— Hm!

— Unde am voie să mă uit?

— Numai în teză.

Îl ascultă, lăsându-l să se uite la ea c-un aer acru de chelner care nu şi-a primit bacşişul.

Onisifor Brebu îşi reluă târcoalele de vulpe printre bănci, aruncând în răstimpuri priviri piezişe spre eleva Novleanu.

Bubuitul furtunii ridică spre ferestre ochi înfricoşaţi. Apoi, în izbucnirea vântului, un geam parcă explodă, răsturnându-se de la etaj c-un vuiet asurzitor subt ferestrele amfiteatrului.

Toate fetele tresăriră cu mînile pe urechi, gata să se răpeadă afară.

Onisifor Brebu bătu violent cu piciorul în podele şi cu pumnul în catedră:

— Cine se mişcă, zboară. Ne-am înţeles 7

Când urlă „zboară”, parcă lătra.

Clasă era neliniştită. Începea o foială.

Vântul zgâlţâia ferestrele, dându-le un duduit comprimat de cutremur de pământ.

Mirosul clasei devenise apăsător ca al unui dormitor prea încălzit.

O umbră târâtoare întunecă ferestrele.

Trăsnetul nu mai venea, dar nervii şi urechea îl aşteptau, scandând secundele cu bătăi de inimă.

Ca toţi nevropaţii, Onisifor Brebu era femeieşte sensibil la furtună. În schimb, nervii fetelor îl iritau îngrozitor. Fiecare bubuitură îi dădea un tic nervos care-i descoperea caninii. Apoi se uita slut la fete, închizând un ochi. Simţea nevoia unei explozii. O găsi. Eleva Novleanu respira cu neruşinare o garoafă, privind afară.

Se repezi la ea.

Uşa se deschise. Catul Bogdan intră. Uitându-l şi pe Onisifor şi ploaia, fetele se ridicară spontan în picioare, cu obrajii veseli, gata să întindă braţele.

Fără să vadă şi fără să-l vadă, Onisifor Brebu smulse garoafa din mina elevei Novleanu, zbierând cu glas piţigăiat:

— Ce-i asta? Şcoală? sau bătaie de joc? Auzi