dumneata, domnule? dumneaei respiră fori! Unde te trezeşti 7 Flori, ha? Am să-ţi arăt eu ţie flori...

Gesticula cu garoafă în mâna ca un acar cu felinarul în faţa unui expres care trebuie oprit.

Astfel întâlni — „deus ex machina” — pe preşedinte, care după ce-şi pusese pălăria, pardesiul şi mănuşile pe strapontinul catedrei, se rezemase cu spinarea de caloriferul de lângă fereastră, privindu-l pe Onisifor c-un fel de curiozitate compătimitor distantă.

Fulgerată, mâna cu garoafa căzu; trupul lui Onisifor se frânse într-un salut servil; gura i se desfăcu impudic până-n gingii, descoperind un surâs galben-verzui de pe care lipseau numai muştele; şi într-adevăr „cine roşu” cum îi spunea una din porecle, porni cu coada între picioare: a redingotei.

— Vă salut, domnule preşedinte. Nici nu v-am auzit când aţi intrat. Mă scuzaţi...

Certitudinea că se va petrece ceva distractiv, de vreme ce intrase acelaşi original preşedinte cu teza de dimineaţă, ridicase toate capetele spre catedră, dând băncilor semnificaţia unor scaune de teatru, şi elevelor o atitudine de public bine plasat. Deşi ploaia cădea cu violenţă oblică în ferestre, făcând clăbuci, fetele o uitaseră. Şi ploaia, şi teza.

Într-adevăr, Catul Bogdan, alături de redingota curbă a Onisiforului, înalt, dominându-l cu un cap — cu un pisc de argint — părea că scoborâse treptele unui palat, întâmpinat în capul scării de cel care venea de la bucătărie sau de la grajd.

— Ce te-a supărat, domnule? îl întrebă Catul Bogdan cu o blîndeţă zâmbitoare, omiţând să adauge „profesor” după „domnule”.

Onisifor înghiţi fără să clipească decapitarea titlului, fiindcă-i era preşedinte, şi fiindcă ştia cine-i preşedintele, şi fiindcă „aristocraţii” îl intimidau în faţă, înjurându-i numai pe dindos.

— Să vedeţi, domnule preşedinte: o elevă — aceea, o arătă el, împungând garoafa în direcţia ei...

Catul Bogdan întâlni o mânie de culoarea garoafei pe obrajii lui Luli. Zâmbi uşor şi privi pe Onisifor atent, cu ochii micşoraţi şi cu o uşoară vibraţie în nări.

— ...îşi permite în timpul tezei să miroase...

Nu isprăvi, căci altă decapitare îi curmă avântul.

Mâna lui Catul Bogdan, cu o viteză iscusită care denunţa pe fostul jucător de tenis, desprinse garoafa din mina uluită.

O mirosi lung, demonstrativ. Apoi rămase cu ea în mina înălţată, ca şi cum ar fi oferit o candelă unei icoane de sus.

— E aer rău în această sală, domnule. Garoafa miroase altfel. Nu? Dumneata nu simţi nevoia să respiri o floare?

Din nou servil. Onisifor se aplecă asupra garoafei ca şi cum floarea ar fi fost rudă cu domnul preşedinte. Dar după ce-l lăsă să-şi îndoaie spinarea, mina lui Catul Bogdan se trase îndărăt.

— Vă rog continuaţi, domnişoarelor, le invită Catul Bogdan întinzând spre ele mâna cu garoafa şi un mic zâmbet din vârful genelor, care le potoli risul vindicativ, gata să izbucnească.

Se aplecară asupra tezelor. Erau satisfăcute. Profund.

Ploaia se îndepărtase, lăsând un murmur ud. Catul Bogdan deschise o fereastră.

— Eşti bun, îl invită pe Onisifor cu mâna cu garoafa.

Şi Onisifor le deschise pe rând pe celelalte. Aerul intră nou şi spălat; dar alţi nouri fumegau în fund.

— Domnule profesor...

Onisifor sosi, îndulcit.

— ...ce temă le-ai dat? Poftim lângă mine.

Catul Bogdan se aşezase de profil, cu spatele spre clasă şi coatele pe marginea ferestrei; alături de el, înspre păretele de lângă catedră, Onisifor, tot cu spatele la bănci, ca şi preşedintele, fiindcă altminteri ar fi vorbit cu ceafa preşedintelui, ceea ce ar fi fost umilitor.

Glasul lui Onisifor ceti confidenţial textul scos din buzunar, deşi toate fetele îl cunoşteau: pe româneşte, bineînţeles.

În schimb, glasul lui Catul Bogdan avea o dicţiune perfectă: începuse să traducă în latineşte, rar, răspicat, cu pauze, şovăiri.

Din când în când întreba:

— Exact, domnule profesor?

— Perfect, domnule preşedinte, şoptea şi mai confidenţial Onisifor.

Astfel că traducerea apăru pe colile ştampilate ca textul unei radiograme din antichitate.

Dar Catul Bogdan duse tortura lui Onisifor şi mai departe. După ce isprăvi traducerea, îl întrebă:

— Ce notă mi-ai pune, domnule profesor, pentru o astfel de traducere?

— Zece, domnule preşedinte, mai încape vorbă, se pripi Onisifor.

Catul Bogdan trecu printre bănci, verificându-şi pe câteva teze dictarea latinească.

— Bravo, domnişoarelor, ştiţi carte. Domnule profesor, vei avea fericita ocazie de-a pune numai note mari. Cred că eşti satisfăcut?

— Mai încape vorbă, domnule preşedinte. Hm.

Catul Bogdan îşi reluă locul la fereastră. Onisifor veni lângă el.

— Te rog nu te deranja pentru mine, domnule profesor. Ocupă-te de eleve.

Şi tot mâna cu garoafa îi dădu congediu.

Rămas singur la fereastră, Catul Bogdan aruncă o privire spre fundul clasei unde era Luli. Parcă toată ploaia fusese numai pentru ea. Râdea cu obrajii rumeniţi. Complici într-acest râs, se învecinară ca şi la ferestrele trenului, într-o bucurie tinerească; dar în locul ţigării de atunci, Catul Bogdan avea în mina garoafa lui Luli.

Şi el ştia acum că Luli ştie.

Şi Luli ştia ce ştie el.

De la fereastra trenului şi până la această fereastră, călătoria lor fusese lungă. Atât de lungă, încât aveau şi amintiri într-un trecut care părea îndepărtat ca şi acel f,a fost odată” al începutului poveştilor, — deşi între fereastra cea dinţii şi-aceasta, filele-ntoarse erau trei: trei zile.

 

 

 

IX

 

 

ALTĂ PLOAIE TRECUSE PESTE oraş în mare galop, pierzându-se pe zare într-o pulbere de argint tulbure.

Apoi vremea şovăise între ploaie şi senin.

Şi tot ploaia învinse, hotărându-se deodată.

Când Luli ieşi pe poarta şcolii, săltau picături, îndesindu-se. Pâlcul de fete, pornit o dată cu ea, dădu buzna îndărăt, înghesuindu-se în gangul şcolii, cu ţipete păsăreşti. Cu toate că era în rochie de vară, Luli nu se întoarse. Văzuse de departe pe dadaia sosind cu Impermeabilul, umbrela şi galoşii. De ea fugea. Coti pe după zidul şcolii, refugiindu-se subt un castan, C-o mie de picioare de argint, ploaia dansa înalt.

Ajungând-o din urmă, o trăsură se opri lingă Luli, cu coşul ridicat. Din întuneric, mâna cu garoafa o pofti înlăuntru. Se sui impulsiv, pe negândite, culeasă de pe scară de două mâini.

— Încotro, boierule?

Catul Bogdan o privi pe Luli. Zâmbea timid, cu obrajii uzi. De aproape era şi mai proaspătă.

— Unde vrei.

— Aşa zi, boierule. Hai, băieţi.

Biciul se ridică vesel, ca un bici de nuntă ţărănească. Caii porniră captivi între hoardele sirepe ale ploii.

Întunericul de subt burduful trăsurii era cea mai mică noapte a pământului; luna celorlalte