Luli îşi scosese pălăria udă, lăsându-şi o la picioare. Îşi rezemase capul de spetează, cu ochii închişi. Zâmbea mereu cu faţa ameţită, ca în rotirea unui scrânciob înalt.

Catul Bogdan o înveli cu pardesiul lui. Se lăsa ca un copil abea adormit. Apoi cu batista îi şterse obrajii uzi de ploaie, gâtul, şuviţele de păr care clocoteau pe tâmple, argintate de apă ca o poamă neagră culeasă în zori. Avea un miros de ploaie tânăra. Zâmbea mereu cu ochii închişi, în somnolenţa unui început de beţie; îl avea şi el, somn cu ochii deschişi, mişcările mâinilor apărându-i stranii ca în fundul unei ape. Mintea nu mai trimetea nici o comandă trupului. Mâna care intra în mirarea unei secunde nu ştia destinul secundei următoare. Astfel se află şi el cu ochii închişi, cu mâna lui Luli cuprinsă în mâna lui şi lipită de obraz.

Trăsura gonea pe străzi necunoscute.

Nimic nu mai era decât potopul ploii şi-un început de lume nouă ca în Arcă lui Noe.

— Luli...

Nu ştia ce-i va spune.

Luli îi auzi glasul prin ropotul ploii, parcă foarte departe, în ceţuri. Deschise ochii. Îl văzu lingă ea, prin întuneric, cu mâna ei în mâna lui. privind-o cu ochi în care era somn, evlavie şi nebunie.

— Luli, mina asta...

I-o strânse până la ţipăt.

Dar Luli nu-l lăsă să-şi isprăvească întrebarea inutilă.

— E a ta.

Şi îşi culcă obrazul pe umărul lui.

*

Subt copitele cailor, străzile erau ape curgătoare. Acoperişurile caselor răsturnau cascade. Ulucele gâlgâiau Înecat. Pe coşul trăsurii, ploaia rîpîia şi duruia ca darabanele unui asalt. Toţi trecătorii îşi căutaseră adăpost, lăsând năvala apelor stăpână pe oraş. Automobilele şi trăsurile întâlnite se grăbeau spre casele cu ziduri şi acoperişuri. O singură trăsură numai căuta ploaia pe toate străzile, găsind-o pretutindeni şi pornind cu ea mai departe. Birjarul avea pelerină şi glugă de muşama. Se oprise la uşa cu firmă a câtorva locuri boiereşti, întrebând peste umăr: „Stăm aici?” Acelaşi răspuns: „Mergi înainte”. Aşa că de la o vreme, birjarul renunţase la itinerariile logice, intrând şi el în fantezie, devenind poştalionul absurdului subt cea mai torenţială ploaie a Galaţului. Lăsase caii în trap domol, mai mult privindu-i decât minându-i cum apucau pe-o stradă şi apoi pe alta, fără s-ajungă nicăieri. Nici caii nu ştiau, şi nici birjarul, că-n ploaie şi pe străzile unui oraş mergeau pe semnul infinitului, vecini cu luna, soarele şi toate zodiile, şi că din clipă-n clipă ar fi putut să iasă în cale, dând la o parte de pe gene curcubeiele străvechi, chiar sfântul Petru, cel cu sprâncene albe-n veacurile care străjuiesc în faţa porţilor de aur, deschizându-le c-un tunet şi-nchizîndu-le la loc, după trăsura cu birjar şi număr, care s-apropia de Dumnezeu.

*

Lumea de-afară nu era decât un glas de ape dezlănţuite. Mare glas primordial, ca al vântului în văzduh, pe oceane şi în codrii munţilor. Lumea oamenilor, cu zgomotele şi vorbele ei, se îndepărtase peste orizontul amintirii, ca o altă viaţă lăsată dincolo de moarte.

Tăceau unul lângă altul, mina în mină, lipiţi, orbi, fără de gând, fără trecut şi fără viitor, fericirea fiind splendoarea unui vid perfect ca şi al cerului.

Tăcură în violenţa cenuşie a ploii, apoi în afinarea ei de argint, apoi în murmurul cu cer albastru al îndepărtării ei, de procesiune cu harfe.

Soarele în apus trimise de pe o zare fulger blond. Toate ferestrele oraşului sclipiră, deschizându-se pe rând în vara udă.

Şi fiecare tei al Uliţei Domneşti, dintr-un capăt până-n celălalt, fu uşa de umbră cu inscripţii de aur, care, deschizându-se, lăsă pasul de dans molatec, într-un abur şi o despletire, al celui mai blond parfum al primăverii devenită vară.

Se regăsiră în acest parfum al celei dintâi întâlniri.

Era alături ca şi atunci.

Dar o dată cu parfumul teilor, desprins deopotrivă şi din tei dar şi din amintire, apărură străzile oraşului, casele oraşului, oamenii oraşului, viaţa, gândurile. Toate trăsurile pe care le întâlneau erau descoperite în prospeţimea aerului nou. Numai a lor era închisă, dând o jumătate de mască secretului lor.

Luli se dezlipi de lângă el, punându-şi pălăria jilavă şi mototolită. Îi dădu apoi îndărăt pardesiul cu care fusese învelită până atunci. Redevenea ea.

Foarte încet, albastră, seara venea.

Cu înserarea, trăsura .se întorcea spre oraş, din capătul Uliţei Domneşti. Caii erau osteniţi. Poate simţeau în nara umedă mirosul finului de-acasă, apropiindu-se prin parfumul teilor. Dacă ar fi avut clopoţei la gât, ar fi sunat dulce, ca într-un văzduh de ţară, când se apropie mirosul de fum al satului spre care vin tălăngile.

S-aprindeau luminile. Trăsura se învăluia parcă în melancolia unui sfârşit de vacanţă mare. Sufletul şovăia în faţa unor semne de întrebare.

Mâna lui Luli făcu semn birjarului care tresări din cer, revenind şi el pe străzile oraşului. Se lăsă călăuzit de semnele unei mini nevăzute. Strada cu plute apăru. Frunzişurile întunecate aveau deasupra lor stele de Crăciun.

— Luli...

Nu-l privi. Dar mâna ei îi strânse mâna, răspunzându-i astfel.

— Ce-ai să spui părinţilor tăi?

Luli făcu un semn birjarului. Trăsura se opri înainte de casa Novleanu, subt întunericul unui frunziş. Mai încolo ardea un felinar.

Fără să-i răspundă la întrebare, Luli se aplecă asupra minii lui, respirând lung garoafa; apoi îl privi cu parfumul ei pe obraz.

— Vreau să vorbesc cu părinţii tăi, Luli.

Luli clipi. Strălucirea ochilor ei se învecina cu lacrimile. Avea o respiraţie tumultuoasă.

Apoi brusc îşi scutură capul, cum făcea în copilărie, se aplecă asupra garoafei, şi cuprinzând mina care-o ţinea, cu amândouă mînile, sărută floarea, lipind-o cu buzele de mina bărbătească.

Şi tot atât de repede se scoborî din trăsură, şi de-afară, după ce respiră larg şi adânc noaptea, se întoarse înspre cel rămas singur, spunându-i în şoaptă repede:

— Lasă-mă să mă gândesc la noapte... pentru noi.

Trăsura porni din nou.

De câteva ori, Catul Bogdan scoase capul afară privind în urmă. Luli era subt umbra frunzelor, în rochie de vară şi într-acelaşi loc, luminoasă că aburii care culcă apusul lunii, pe stradă ca pe umbră unei zări cu stele.

Birjarul zâmbea.

— Ce facem, boierule?

— Mergem.

Nu se putea despărţi de această trăsură. Privea locul lui Luli cu o mirare care atingea straniul. Garoafa, mina, locul de alături, umărul care