purta încă somnul unui obraz, urechea care asculta încă vecinătatea unei respiraţii, batista jilavă de obrajii lui Luli... Era ca oamenii care la începutul timpurilor au întâlnit pe Dumnezeu pe un pisc de munte sau în luminişul unui codru, rămânând cu fruntea la pământ.

Sufletul îi cerea un gest nou.

Trăsura trecea iar pe Uliţa Domnească.

— Birjar, opreşte la o florărie.

Glasul era hotărât.

Birjarul se opri la o florărie. Catul Bogdan intră, se uită şi, fără să aleagă, luă toate garoafele de acolo cu un braţ, plăti şi se sui în trăsură.

— Birjar, mai este vreo florărie?.

— Cum nu, boierule. Aveţi nuntă?

Nu-i răspunse.

La trei florării, Catul Bogdan adună toate garoafele. Apoi opri birjarul la o margine de trotuar, îi plăti îndoit decât ceru, şi-i dădu drumul, plecând iute pe jos.

— Boierule, boierule, da’ cu florile ce faceţi?

— Du-te cu ele.

— Unde? La duduia?

— Nu, birjar. Unde vrei.

Şi mâna cu garoafa goni în noapte, ca în suflet, trăsura cu garoafe.

 

 

 

X

 

 

IARNA, TEODOR NOVLEANU SE deştepta la cinci dimineaţa; vara, şi mai devreme. Nu aprindea niciodată lumina în ietac, ca să nu tulbure somnul Angelicăi. Îşi punea halatul şi papucii prin întuneric, fără zgomot, deschidea uşa încet şi după o toaletă sumară în odăiţa de baie, intra la el în birou unde îl aşteptau dosarele, cărţile de drept rânduite pe rafturi care acopereau toţi păreţii, şi notele personale, premergătoare redactării ordonanţelor definitive. Pregătit de cu seară de Angelica, pe măsuţa de lingă sobă, ibricul de cafea neagră pe tăblăluţa roşie, înconjurat de cutiile zahărului şi cafelei, era o veche tovărăşie intimă că şi ţigareta de chilimbar gros pe birou, alături de penele de gâscă şi sticluţa de alcool.

Intră în birou cum intra de-o viaţă întreagă, regăsind cu prima respiraţie mirosul de tutun al muncii de toate zilele. Deschise fereastra. Cerul în stele era senin. Abea începeau zorii. Nu mai aprinse lumina. Prin penumbra albăstrie, dădu foc spirtului. Aşteptând să fiarbă apa, se aşeză pe scaun, curăţindu-şi cu băgare de seamă ţigareta. Disciplinat ani de-a rândul să lucreze fără pauză, fără visătorie, fără vag, îşi reluă automat preocupările profesionale. Avea de rezolvat o foarte delicată problemă juridică: a traficului de influenţă săvârşit de un avocat...

— Bună dimineaţa, papa.

Era atât de neaşteptat glasul de la fereastră, încât Teodor Novleanu rămase cu pana înfundată în ţigaretă.

— Măta, fetiţo!

De-afară, Luli îşi încrucişase braţele pe fereastră, rezemându-şi bărbia pe ele.

Teodor Novleanu o privi câtva timp în tăcere. Surpriza de-a se întâlni cu ea la acest ceas de singurătate şi preocupări profesionale se revărsa şi asupra zorilor iviţi în jurul capului ei, — făcându-l să privească mirat fereastra deschisă, ca şi cum de mult n-ar mai fi văzut zori la o fereastră deschisă, deşi de-o viaţă întreagă îşi începea munca o dată cu lumina lor. Dar fetiţa lui era foarte tânără la această fereastră abea luminată, prin care s-auzeau glasuri mici de păsări. Şi vrâsta lui, abea acum, revăzându-şi astfel copilul, îşi regăsea şi amintirea tinereţii şi sclipirea unei ferestre de altădată, subt care — era tare mult de-atunci — atârnau buchete de flori furate de prin grădinile unui Bârlad adormit cu toţi sergenţii de noapte. Zâmbi cu ochii micşoraţi.

— Te deranjez, papa?

Teodor Novleanu veni încet spre fereastra ei şi-a amintirilor lui, dezmierdându-i fruntea.

— Îmi face mare plăcere, fetiţo. Dar nu exagera nici mata cu învăţătura...

N-avu timp să isprăvească. Ţinându-se de umărul lui, Luli încălecase fereastra, intrând în birou.

Îi luase locul pe scaunul de lângă masa cu ibricul de cafea. Suflă în spirt, odihnind clocotul apei. Îl privea cu sprâncenele ridicate. Era îmbrăcată cu un halat roşu peste care se încinsese cu o centură. Îşi suflecă mînicele largi.

Nu semăna nici cu el, nici cu Angelica. Părul negru şi ochii negri o diferenţiau categoric de părinţii cu ochi albaştri. Semăna cu mama lui, şi faţa ei, aşa cum i-o vedea la lumina flăcăril-or spirtului, avea mobilitatea feţei lui: apoi fruntea, mînile...

— Luli, mata ştii să faci cafea? Nu ştii, fetiţo, lasă-l pe moşneag.

— Ştiu, papa.

— Mă rog! Mă rog! De când gospodină?

O privea zâmbind, cum te-ai uita la mişcările unei veveriţe care se joacă. Se vedea bine că nu mai făcuse cafea până atunci. Îşi suflecase mînicele şi mai tare, ca pentru o ispravă eroică. Cu fruntea încreţită, confrunta mintal fiecare gest cu ceea ce înregistrase amintirea ei despre ceremonialul preparării cafelei negre. De unde, oarecare şovăiri, şi priviri furişate spre tatăl ei, să vadă dacă-i pe drumul bun, sau dacă greşeşte. Nu glumea de loc. Faţa ei avea o concentrare aplicată, ca şi cum ar fi dat un examen mai important decât bacalaureatul.

Teodor Novleanu bău mai mult zâmbete din ceaşca oferită de Luli. Totuşi, o goli.

— Fetiţo, e foarte bună, fiindcă e făcută de mata...

Îi sărută mâna c-un aer galant de boier de modă

veche. Apoi o întrebă:

— Sper că n-ai învăţat toată noaptea?

— Nu, papa, dar nici n-am dormit.

Teodor Novleanu se aşezase pe fotoliul din faţa biroului cu cafeaua în faţă şi ţigara în mină, Luli venise după el, aşezându-se pe marginea fotoliului, ţinându-l cu o mina de după gât.

Fumul ţigării avu o plutire meditativ lungă.

— Şi ce-ai făcut, fetiţo?

— M-am gândit, papa, la voi, la mine şi încă la cineva...

Ochii i se umplură de lumină.

— Cunoscut?

— De mine. Voi nu-l cunoaşteţi.

Teodor Novleanu privi spre fereastră. Zorii coborau de pe zare, ca mieluţii abea născuţi. Era ceva înduioşător nou în luminile care vesteau răsăritul soarelui.

Câtăva vreme, mina lui Luli îi dezmierdă părul alb; Îi devenise şi mai scump, de când ştia că se va despărţi de el. Nu-l auzise niciodată ridicând glasul, bătând cu pumnul în masă, purtându-se aspru sau autoritar cu cineva. Blîndeţa lui curtenitoare avea parcă ceva chinezesc. Şi discreţia lui. Unui altfel de tată, Luli nu i-ar fi adus splendoarea fragilă a unui astfel de secret. Dar alături de el, inima ei n-avea nici o teamă, nici o nelinişte: vorbele puteau să-i ducă aburul ei sfânt, aşa cum zorii îşi trimeteau la fereastra deschisă a casei fără zgomote, îngerii care plutesc deasupra soarelui, atunci când oamenii dorm.

Teodor Novleanu îi luă mâna de după gât, cuprinzîndu-i-o în mînile